Primele pagini ale romanului se deschid cu o privelişte apocaliptică, în care Bucurescii cad sub un blestem necruţător: "Ciuma", văzută ca o nuntire de fluturi. "Dinspre jitniţa domnească se auzi un fel de chiţăit de şoarece, unanim, mult, stins, ameninţător. Soseau strigile, fluturii cu cap de mort, aduşi de molimă. Erau mulţi, roşii ca amurgul, arătându-şi găvanele negre. Nunteau şi ei tăcut, gros, umplând aerul cu o duhoare grea. (...) Buha ciumei dăduse semn fără milă oraşului. Din cloaca de la Curtea Arsă se auzi strigătul lui Malamos Bozagiul: «Fraţilor, a sosit!»". S-a spus că Barbu este, în paginile din "Ciuma", un pictor flamand şi un Dante al infernului pe pământ.
"Princepele" este o carte care analizează exercitarea puterii în epoca plină de contradicţii a fanarioţilor. Personajul principal (nu poartă nume) este un dictator din secolul al XVIII-lea. Odată ajuns – cu eforturi, umilinţe şi răbdare – acolo unde tânjise, pe tronul Ţării Româneşti, este chinuit de un cumplit sentiment al zădărniciei. Domnitorul şi apropiaţii săi sunt captivi într-o lume al cărei scop primordial este înavuţirea, acumularea de bogăţii şi obiecte ce ajung să le strivească existenţa. Între curteni, susţinători, linguşitori şi trădători deopotrivă, în miezul intrigilor şi al boierilor lacomi, Princepele se simte singur, într-o ţară străină. Se prăbuşeşte în pactul cu diavolul atunci când îl întâlneşte pe messerul Ottaviano, alchimist şi astrolog, fascinant geniu al răului. "Unde mă împingi?", întreabă domnitorul, iar Ottaviano îi promite cu limbă de şarpe: "Către desăvârşirea ta şi a puterii tale ce nu trebuie ajunsă de nimeni". În acest timp, dezastrul şi prăbuşirea inevitabile unei asemenea opţiuni sunt încrustate în următoarele cuvinte: "Fără să ştie vreunul dintre ei, afară începuse să ningă cu sânge".
Recunoscut ca scriitor al mediilor sordide, al mahalalelor bucureştene, cu pitorescul şi cruzimea lor, Eugen Barbu înfăţişează în lumea Princepelui somptuozitatea împotmolită în lene şi plictiseală, declinul fastuos, ruina drapată grotesc în lux, preţiozităţi şi artificii. Grotesc este şi spectacolul cerşetorilor puşi pe jaf şi cel al sfinţirii unei biserici cu pereţii mânjiţi de chipul pictat al maleficului Ottaviano. Cel căruia principele îi spune: "Sunt obosit, puterea de care îmi tot trăncăni m-a ostenit, nu mai am ce face cu ea. Sunt melancolic. Am dorit-o mult şi am avut-o. Am abuzat".
Autorul creează o atmosferă puternică, intensă, sporind iluzia perfectei autenticităţi a spiritului fanariot şi prin inserarea limbajului de epocă, a locuţiunilor cronicăreşti. Lexicul arhaic are sonorităţi şi parfum de hrisov, devenind spectacol luxuriant. Iată doar înşiruirea unor veşminte domneşti: "Sarvane de canavăţ ghiulghiuli, cu blană de samur şi guler de ciaprazuri, felegele turugii cu pântece de râs, conteşe de postav cu limie de samur, paceala şi iie cu lese de mărgăritar, cu şireturi de fir, mătăsării, dulame de lastră".
Lirismul, poezia, fantasticul se regăsesc în spaţiul locuit de palate, case, străzi concrete şi verificabile. Barbu anunţă în "Avertismentul" cărţii: "Romanul acesta este o sinteză, un basm şi o operă lirică în acelaşi timp". Feericul sabat al destrăbălării boierilor de la Mogoşoaia, petrecerile de La Norocul Cailor, aruncarea vinovaţilor în Dâmboviţa îngheţată, lăcustele, hoţiile, intrigile de la curte, o lume întreagă dispare o dată cu sfârşitul Princepelui. Un "capugiu" sosit în mare taină la Bucureşci îl decapitează, iar trupul îl aruncă la câini, în curtea palatului. Este numit un alt Princepe, după a cărui întronare "se zvoni că pe la Biserica Delea Veche intrase în Bucureşci şi un messer de la Orient".
Eugen Barbu (1924-1993) s-a născut şi a copilărit în mahalaua bucureşteană Cuţarida. După terminarea liceului a început, frecventat şi abandonat pe rând cursurile Facultăţii de Drept, ale şcolii de ofiţeri de jandarmi şi ale Facultăţii de Litere şi Filosofie. A scris şi publicat proză scurtă, roman, dramaturgie, eseu, reportaj, poezie, scenariu de film, jurnal de călătorie, cronică sportivă, critică literară. Iubit şi urât, adulat şi contestat, ambiţios, înverşunat, a dus constant un război de imagine, dar mai presus de toate şi-a reunit eforturile creatoare spre a lăsa o operă de primă mărime. Romanele "Groapa" (1957), "Principele" (1969) şi "Săptămâna nebunilor" (1981) sunt mărturii că autorul a reuşit din plin. Despre destinul propriu, singular şi adesea de necontrolat al volumelor publicate, Eugen Barbu spunea: "Nu ştiu cum am scris «Princepele», nici nu l-am putut reciti tipărit, deşi am încercat de câteva ori. Odată terminată o carte, ea devine un glonţ scăpat din puşcă. Nu-l mai poţi întoarce pe ţeavă".
Citește pe Antena3.ro