Scaunul gol

Cu Lincoln Rhyme, detectivul ţintuit într-un scaun cu rotile, am făcut cunoştinţă în romanul lui Jeffery Deaver, “Colecţionarul de oase”, care a avut parte de o ecranizare celebră, cu Denzel Washington în rolul principal.

Motto

“Din creier şi numai din creier ne vin toate plăcerile, bucuriile, rîsetele şi vorbele de duh, la fel ca amărăciunea, durerea, suferinţa şi lacrimile...Creierul este, de asemenea, lăcaşul nebuniei şi al delirului, al groazei şi al temerilor care ne cuprind zi şi noapte...”
Hippocrates

 
Cu Lincoln Rhyme, detectivul ţintuit într-un scaun cu rotile, am făcut cunoştinţă în romanul lui Jeffery Deaver, “Colecţionarul de oase”, care a avut parte de o ecranizare celebră, cu Denzel Washington în rolul principal. Succesul de care s-a bucurat criminalistul cu minte ascuţită l-a determinat pe autor să-i dedice o întreagă serie.

 
În “Scaunul gol”, Rhyme se pregăteşte pentru o operaţie care ar putea să-l pună pe picioare şi în care nu crede. Dar n-ajunge sub cuţit, fiind solicitat să rezolve un caz de răpire în oraşul Paquo, din Carolina de Nord. În aparenţă, un caz simplu, vinovatul fiind ştiut – adolescentul Garrett, poreclit “Insect Boy”, datorită pasiunii sale pentru insecte.

Ca şi în “Colecţionarul de oase”, detectivului i se improvizează un laborator în care să poată analiza probele culese de pe teren. Şi, tot ca în acel roman care a făcut înconjurul lumii, e ajutat de un asistent care îi suportă cu greu hachiţele şi de poliţista Ameia Sachs.

 
INFORMAŢII. La început, Rhyme are o participare mai ştearsă. El primeşte doar informaţii şi le analizează. Alţii însă cutreieră prin mlaştini, adună indicii, îl hăituiesc pe “Insect Boy”, unii dorind chiar să-l împuşte, pentru a încasa o recompensă.

Dar, încă o dată, se dovedeşte că într-o anchetă aparenţele pot fi înşelătoare. Garrett, socotit în ţinut “inamicul nr 1”, fiind bănuit de răpiri şi omoruri, e, de fapt, un inocent, bun doar de ţap ispăşitor. De la un moment dat, naraţiunea se complică, se desfăşoară pe mai multe planuri şi dezvăluie fapte cutremurătoare. Desigur, meleagurile pe care cutreieră urşi şi porci mistreţi, iar şerpi pîndesc din cotloane întunecate sînt terifiante. Dar mai înspăimîntătoare sînt matrapazlîcurile mai-marilor din acest district, afacerile lor cu pesticide, care otrăvesc lent ţinutul. Iar unii poliţişti nu sînt străini de aceste fapte tenebroase. Sume de bani uriaşe le cumpără tăcerea şi îi transformă în nişte complici gata să ucidă, să acuze nevinovaţi, să ignore legea. Lăcomia îi transformă în nişte marionete.

 
EVENIMENTE. Descifrarea corectă a evenimentelor din acest “cuib de viespi” îi aparţine lui Rhyme. Chiar dacă veştile ajung la el prin intermediul altora, uneori falsificate, el reuşeşte să le ordoneze cu pedanteria unui om de ştiinţă şi să le interpreteze corect, astfel încît cei puşi în slujba Răului să-şi primească binemeritata pedeapsă.

Deaver este un excelent creator de atmosferă, acumulează cu o răbdare infinită detalii, plasîndu-şi eroii într-un coşmar de care aceştia abia aşteaptă să se elibereze, schiţează portrete şi psihologii memorabile. La toate acestea se adaugă şi o înzestrare ieşită din comun de a schimba perspectivele, astfel încît autorii fărădelegilor sînt aflaţi abia într-un tîrziu.

Nu ştiu dacă “Scaunul gol” a fost ecranizat. Personal, în rolul lui Rhyme l-aş vedea tot pe Denzel. Fiindcă marele actor a ştiut să ni-l apropie pe acest personaj complex, simpatic şi arţăgos, inteligent şi dur, suportîndu-şi cu stoicism şi umor invaliditatea. Rolul i se potriveşte ca o mănuşă.

“Jeffery Deaver este cel mai bun scriitor de thrillere psihologice” – “The Times” “Deaver construieşte un roman surprinzător şi captivant despre consecinţele tragice şi distrugătoare ale lăcomiei necontrolate” – “Publishers Weekly”

“Urlă. Durerea era mai cumplită decît orice simţise el pînă atunci – mai rea decît piciorul rupt, mai rea decît tigaia încinsă pe care o luase în mînă, neştiind că Jane uitase aragazul deschis. Apoi în adăpost se făcu tot mai întuneric, pe măsură ce norul de viespi ieşea din cuibul gri imens din colţ, pe care îl strivise cînd deschisese uşa. Pe puţin cîteva sute de creaturi îl atacau. I se prinseră în păr, i se aşezară pe braţe, în urechi, se tîrîră pe sub cămaşă şi în pantaloni, şi, ca şi cum ar fi ştiut că înţepăturile prin stofă erau inutile, căutau pielea. Se năpusti spre uşă, rupîndu-şi cămaşa, şi văzu cu oroare cum hoarde de creaturi strălucitoare se agăţau de burta sa imensă şi de piept.”