Scena crimei. Insula cărţilor

Prin amabilitatea redacţiei “Jurnalului Naţional”, în loc de prezentarea unei scrieri de suspans, această rubrică găzduieşte un fragment din noul meu roman “Insula cărţilor”, în curs de apariţie, un thriller în care detectiv fără voie este un bibliotecar.
____________________________

Insula cărţilor
Povestea acestui bărbat (numele lui va fi pomenit în curând) începe într-o zi de sâmbătă a lunii aprilie. Nu-i nevoie de alte precizări, ar fi putut să înceapă în oricare altă zi a oricărui alt anotimp – trebuie totuşi să facem rapid o rectificare, dacă istoria ar fi început mai devreme sau mai târziu, întâmplările s-ar fi petrecut, fără doar şi poate, într-un alt fel, şi nimeni nu poate garanta dacă ar fi fost mai senzaţionale sau, dimpotrivă, mai lipsite de interes.

Toate ceasurile din apartament arătau ora şase, mai precis şase fără un minut. N-avea o pendulă care să marcheze sonor orele, nici vreun orologiu deşteptător. Ca să fim mai exacţi, nu poseda nici măcar ceas de mână, nu avusese niciodată. N-avea nevoie de nici un instrument de măsurare a timpului care să-i dea deşteptarea. De zeci de ani se trezea exact la ora asta, de parcă undeva, în creierul lui, era setat cu exactitate momentul în care trebuia să-şi înceapă ziua. Când era la şcoală, la facultate, sau mergea la serviciu, un semnal transmis de undeva, dintr-o “celulă cenuşie”, după vorba lui Hercule Poirot, un detectiv arogant, dar inteligent, infailibil, străbătea complicatele ramificaţi nervoase şi îl smulgea din somnul cel mai profund. Nici după ce ieşise la pensie nu renunţase la trezirea la această oră – e drept, nici nu încercase vreo stratagemă care să-l ajute să mai trândăvească în pat, aşa cum i s-ar cuveni cuiva care toată viaţa a tras la şaibă.
   
De fapt, oricât de târziu s-ar fi culcat, reuşea să se trezească la orice oră vroia. Mai mult, ori de câte ori cineva îl întreba cât e ceasul, spunea aproape fără greş ora, chiar dacă, după cum am mai spus, nu purtase niciodată vreun ceas la mână, vă putem recomanda, la cerere, un studiu demn de încredere despre indivizi cu un astfel de har.  
   
Spre deosebire de alte dăţi, în loc să dea de pe el cuvertura, se cuibări mai bine pe canapeaua pe care dormea – un semn indubitabil că va urma o zi insolită, pe care el nu-l băgă în seamă – iată încă o dovadă a înzestrării sale precare, deja ne întrebăm dacă ne-am ales eroul potrivit pentru ceea ce va urma. Îi era frig, toată noaptea clănţănise din dinţi, dar nu îndrăznise să se ducă în toiul nopţii la bucătărie să-şi facă un ceai – imediat ar fi auzit o voce care s-ar fi răstit la el cerându-i să nu mai hodorogească vasele, “ce dracu’ faci acolo, plăvane, n-ai somn?” Ar fi vrut să mai pună pe el o pătură, habar n-avea însă unde erau păstrate aşternuturile şi n-avea pe cine să întrebe, orice chestionare în acest sens ar fi stârnit în casă o furtună, mai bine lipsă, mai bine o dârdâială şi linişte-n casă. Medicamentele erau ţinute sub cheie – “sunt scumpe, nu-i nevoie de ele pentru orice fleac de durere de cap, doar nu-s bomboane, la anii tăi ar fi trebuit să fi aflat asta”. Nici termometrul nu ştia unde e, stătea pitit în vreun sertar, inutil, cu mercurul la limita de jos, termometrele medicale nu înregistrează cât e de cald sau de frig în casă.
   
De fapt, nici nu trebuia să şi-l pună sub braţ, avea, cu siguranţă, febră, întregul corp îi ardea, pijamaua îi era leoarcă de transpiraţie. Ar fi trebuit s-o schimbe, dar şi asta însemna să-i deranjeze pe ceilalţi, umblând în dulapurile din celelalte încăperi – “Ce dracu’ te scoli cu noaptea-n cap, haimana bătrână?”, l-ar fi apostrofat ginerele lui.
   
Da, da, nu dormise deloc bine, dar nu numai din pricina răcelii care îşi trimisese primii soli, fiindcă nu era încă demolat pe de-a-ntregul. Pe strada unde locuia se desfăşurase din nou un concurs nocturn de motociclete. De două, trei ori pe săptămână, la adăpostul nopţii şi profitând de traseul drept oferit de această arteră, cete de inşi îmbrăcaţi în combinezoane de piele, bărboşi şi cu căşti pe cap se luau la întrecere storcând toată puterea din motoare de Aprilia, Kawasaki, Honda, Harley-Davidson, Yamaha, Vespa, Piaggio...
   
El habar n-avea de mărcile astea, nu ştia cum arată şi care le sunt performanţele. Înregistra doar vuietul care creştea, creştea, pe măsură ce se apropia de blocul lui, un val de pocnete, pârâituri, claxoane, ajungând să răsune infernal sub ferestre, pentru ca apoi să se piardă în depărtare, sculându-i pe alţii din somn.
   
Aşteptând, în orice moment, ca motocicletele să derapeze, să se izbească între ele, de maşinile unor şoferi paşnici aflaţi în trafic, fără nicio legătură cu vreo cursă, sau să intre în stâlpii de iluminat, în pilonii de beton ai podurilor, în zidurile blocurilor...
   
Aşteptând să audă zgomotul metalului contorsionat, vaietele răniţilor, strigătele înspăimântate ale trecătorilor noctambuli...
   
Aşteptând să se ciocnească, aşteptând să se ciocnească, aşteptând să se ciocnească...
Veneau, plecau, veneau, plecau, veneau, plecau... Cursele nu durau mult, pe urmele indivizilor beţi de viteză, dornici de senzaţii tari, de competiţii cu moartea, se năpusteau echipaje de poliţie, sirenele maşinilor spintecau aerul, începea o altă goană, la fel de periculoasă, şi el îşi acoperea urechile cu perne, îşi vâra capul în pături, pentru ca nu cumva să audă zgomot de tablă pe tablă, rostogolirea unor trupuri pe asfalt – braţe într-o parte, picioare în altă parte –, urlete de groază, căşti ţopăind pe carosabil – imaginea asta îl obseda, le vedea cum sar ca nişte bile de popice lansate haotic şi ieşite de pe pistă... Chiar şi după ce liniştea revenea în cartier, nu reuşea să adoarmă, rămânea încă multă vreme cu urechea ciulită, cuprins de panică – dacă se întorc, dacă se întorc...
   
De mulţi ani, în vis, se vedea uneori călare pe o motocicletă, obligat să participe alături de bezmeticii însetaţi de adrenalină la raliuri în toiul nopţii, la concursuri de mare viteză şi temeritate. Chiar şi treaz fiind, în locuri unde domnea acalmia, tresărea dintr-odată, având impresia că aude bubuitul unor motoare ambalate la maximum.
   
Aşteptând să se ciocnească, aşteptând să se ciocnească, aşteptând să se ciocnească...
În casă nu se auzea niciun zgomot, nici măcar sforăiturile Axiniei sau ale ginerelui său. De afară răzbătea până la el doar fâşâitul maşinilor pe asfaltul ud. Din când în când trecea şi câte o ambulanţă a cărei sirenă se tânguia pentru a-şi croi cale liberă în trafic.

În astfel de ocazii nu se putea împiedica să nu se gândească la bolnavul transportat în goană la spital. Oare nu-l înfricoşa sirena sinistră? Nu-l înspăimânta viteza?  Sau cei mai mulţi dintre beneficiarii unui astfel de mijloc de transport nu mai aveau cum să-şi facă probleme de acustică, legăturile lor cu lumea fiind vremelnic retezate, sau, poate, total, astfel încât pentru deplasarea lor ar fi fost necesar un alt tip de vehicul?

Fiind acoperit cu o cuvertură, nu-i zărim trupul încovrigat, în poziţia unui foetus de dimensiuni monstruoase. Chipul însă i se distinge în lumina nesigură a zorilor. Are o frunte imensă, iar sub sprâncenele stufoase ochii mari strălucesc intens, de un albastru fascinant. Nasul drept, buzele cărnoase. Urechile nu se zăresc complet, fiind acoperite parţial de părul de pe cap, un păr lung şi moale,  de culoarea cenuşii. Toate aceste anexe ale chipului său tind spre perfecţiune. Numai că asamblarea lor pare să se fi făcut în grabă, de către un cârpaci, astfel încât n-avem privilegiul de a contempla chipul frumos al unui domn de vârsta a treia – ne-am fi dorit norocul să avem un astfel de erou, care să ne farmece de cum îl vedem, charismatic şi impunător.

Curiozitatea noastră de a-l vedea cum arată din cap până în picioare ne e rapid satisfăcută. În sfârşit, bărbatul dă la o parte cuvertura şi se ridică la marginea canapelei, bâjbâind după papuci. Îi încalţă şi se ridică drept, ca şi cum ar fi la recrutarea în armată, într-un cabinet medical, şi ar fi trebuit să fie măsurat – tu la infanterie, tu la tancuri, tu la marină. Trebuie să ne ducem mâna la gură, pentru a nu scoate vreun sunet nepotrivit într-o ambianţă cufundată în linişte, sunet care ar putea fi interpretat şi ca ireverenţios la adresa înălţimii uriaşe a bărbatului – mai are puţin şi atinge tavanul, într-adevăr, apelativul “plăvan” i se potriveşte! Are mai mult de doi metri şi, spre deosebire de mulţi oameni înalţi, nu e încovoiat de spate, de parcă niciodată n-ar fi dorit să micşoreze diferenţa de statură faţă de semenii săi, majoritatea mult mai scunzi. De pe-acum trebuie s-o spunem – nicio armă nu şi l-a revendicat, la infanterie, din tranşee, i s-ar fi văzut capul şi-ar fi fost ciuruit imediat, orice cască ar fi purtat, în tancuri n-ar fi încăput, marina n-avea ce face cu inşi care ar fi avut nevoie de două cuşete ca să doarmă, pe un vas spaţiul este drămuit cu grijă. Despre aviaţie nici n-a putut fi vorba, avioanele nu sunt încă manevrate de oameni de peste doi metri înălţime, n-ar încăpea în carlingă.

Rămâne o clipă în mijlocul încăperii, ca şi cum n-ar şti ce să facă, deranjat de propria lui persoană. E clar, nu se simte deloc bine, efortul de a se ridica l-a şi ameţit puţin, fără a simţi totuşi nevoia de a se sprijini de ceva. L-am putea sfătui să se culce la loc, evitând astfel experimentul periculos la care va fi supus, i-am putea striga avertismente, evident, nu ne-ar putea auzi, rostul nostru e acela al unor martori, al unor cronicari conştiincioşi care înregistrează ceea ce văd, şi o implicare de altă factură e imposibilă, ar însemna o încălcare a prerogativelor cu care am fost investiţi – ni le-am asumat cu plăcere, însă nu ştim dacă am făcut bine, am început să avem dubii.

Se duce la baie şi, după ce se uşurează şi trage cu grijă apa, îşi scoate pijamaua cam uzată de atâta spălare – de fapt, e singura, n-ar fi avut rost să cotrobăie după alta – şi se vâră sub duş. Acum chiar că îl vedem aşa cum e. Nu e numai înalt, dar are şi mâini şi picioare puternice, iar muşchii de pe piept şi de pe spate îi sunt minunat reliefaţi, ca ai unui individ care trage zilnic de fiare prin săli de gimnastică. Ne grăbim să venim cu o precizare, nu e vorba de aşa ceva, bărbatul nu frecventează astfel de săli unde intrarea şi folosirea aparatelor – extensoare, haltere, benzi de alergat, biciclete ergonomice – depăşeşte posibilităţile lui financiare. Dar aşa se joacă natura – pe unii îi înzestrează din naştere cu un trup armonios, ca de luptător – nu de sumo, aceia sunt graşi, numai osânză – alţii trebuie să se căznească ani în şir pentru a ajunge la un astfel de rezultat.

Închide robinetul, păşeşte din cadă pe un covoraş de cauciuc,  ia un prosop şi se şterge cu frenezie, parcă dorind să declanşeze în trupul său noi energii, capabile să se lupte cu boala incipientă, la urma urmei nu poate fi decât o banală răceală, are dreptate, nu e nimic grav, e doar ceva supărător şi vremelnic, mai ştii, poate nu-i neapărat nevoie de ceaiuri, medicamente şi termometru.

Şterge cu o cârpă micile bălţi de pe jos, îşi pune prosopul în jurul brâului şi iese din încăperea unde s-a spălat mai mult cu apă călâie, pentru a nu face aburi, evitând astfel protestele celorlaţi din casă, mare greşeală, în cazul său ar fi fost, totuşi, mai nimerit un duş fierbinte, un ceai şi câteva pastile contra răcelii, şi fuguţa din nou în pat, mă rog, pe canapeaua unde dormise. Din nou am putea fi acuzaţi că n-avem grijă de eroul nostru, nu-i impunem să urmeze un tratament care, într-o zi, maximum două, l-ar pune pe picioare, şi din nou trebuie să ne apărăm, n-avem cum să-i influenţăm faptele şi vorbele, altcineva ar putea fi, eventual, învinovăţit, că n-are grijă de el, dar cine ar îndrăzni să comită un astfel de sacrilegiu, punând sub acuzaţii instanţa supremă?

Începe să se îmbrace, cu gesturi cam lipsite de siguranţă, încă o dovadă a stării de degringoladă în care se află. În curând îl vedem pe uriaşul nostru într-un costum de modă veche, cu dungi, ponosit de atâta purtare, şi încălţat cu nişte pantofi scâlciaţi, numărul 46, aşa cum au la picior baschetbaliştii din NBA, nişte inşi despre care a auzit doar în treacăt, neştiindu-le nici numele, nici performanţele uluitoare, nici salariile exorbitante. El însuşi ar fi putut să joace baschet în adolescenţă, dar acest sport nu l-a tentat, şi nici alte sporturi, oricât au tras de el unii şi alţii să-l aducă pe terenuri au fost refuzaţi, mare păcat, dacă se întindea puţin ar fi ajuns la panou fără să sară, mă rog, e o exagerare de care ne cerem scuze, dar realmente are un fizic pe care şi l-ar fi dorit mulţi sportivi din anumite discipline.

Fără să ştie de consideraţiile noastre legate de aspectul său, îmbrăcă  un balonzaid de o culoare incertă, semn c-a trecut prin multe anotimpuri, cam strâmt, iar pe cap îşi puse o pălărie cu boruri late, demult ieşită din tiparele modei actuale. Păşi cu grijă până la uşa de la intrare, răsuci uşurel cheia în broască şi ieşi pe palier, cu aceeaşi lipsă de precipitare în gesturi. Încuie la loc uşa, atent în continuare să nu facă zgomot, şi chemă liftul, apăsând de mai multe ori un buton verde, până ce acesta puse în funcţiune mecanismele învechite. Ceasurile din apartamentul său arătau ora 7,10, dar el ştia asta, chiar dacă nu le aruncase nicio privire la plecare.