Sunetul viorii

Andrea Camilleri este un clasic al romanului "giallo", cunoscut nu numai unui numeros grup de fani din Italia. În special seria care îl are ca protagonist pe comisarul Salvo Montalbano l-a făcut faimos în multe alte părţi ale lumii - s-a vândut în peste zece milioane de exemplare. Ce are ea atât de special?

În primul rând, propune un erou extrem de simpatic, ursuzul cvadragenar având darul de a se băga singur în multe buclucuri. Îi sare ţandăra dintr-un fleac. Se ceartă deseori cu subalternii, e la cuţite cu şefii săi. Îl enervează metodele noi, ştiinţifice, după care se conduc azi anchetele, el rămânând adeptul modului tradiţional de a efectua o investigaţie, bazându-se pe fler, pe intuiţie. E supărat pe întreaga lume pentru că nu-şi poate închega o familie. Nu se suportă nici pe el însuşi, pentru că reacţionează intempestiv în orice ocazie, iar după aceea regretă. Se comportă ca un adolescent care încă nu ştie ce cale să apuce în viaţă, şi, de aceea, deseori calcă în străchini.

De pildă, descoperă un cadavru, pătrunzând prin efracţie într-o casă şi, apoi, dă din colţ în colţ, neştiind cum să-l găsească în mod oficial, pentru a putea raporta omuciderea. Vrând să participe la funeraliile unui prieten, ajunge la înmormântarea altcuiva. Mai mult, e implicat în coliziunea unor maşini parcate regulamentar, lăsând volanul pe mâna unui nepriceput. Cănuţă om sucit poate oferi, cu siguranţă, o imagine elocventă despre acest personaj nesăbuit, dar brav, în aparenţă nenorocos, însă de o isteţime care îl ajută să iasă cu bine din orice împrejurare.

Comisarul e înconjurat de o faună pestriţă şi ciudată. Unii dintre subordonaţii săi sunt săraci cu duhul, cu puţină şcoală, de-a dreptul neciopliţi, nu-i pricep întotdeauna ordinele şi se exprimă greoi, aproape neinteligibil, amestecând un limbaj simandicos, de salon, cu cel popular. Iată o mostră: "Alo, dom'le? Dom'le,'mneavoastră personal în pirsoană sunteţi la tilifon, dom'le? ... Cer pardonanţă şi priinţă, dom'le... Acu' trei zile în urmă v-or căutară chiar pe 'mneavoastră personal în pirsoană, dom'le, 'mneavoastră nu eraţi vinit la secţie, pe urmă eu uitai să vă fac referinţă." Desigur, astfel de pasaje provoacă veselia cititorului. Dar lui Montalbano, nevoit să le deco­difice şi să piardă timpul, îi vine să se urce pe pereţi.

Şefii lui nu-l agreează fiindcă îl simt superior, pentru că este direct, niciodată slugarnic. În "Sunetul viorii" chestorul ajunge să-i ia cazul încredinţat. Dar comisarul nu se dă bătut. Îşi face în continuare meseria, fără ştirea celor de sus. El demonstrează că uciderea frumoasei doamne Michela Lincalzi în propria ei vilă are alte explicaţii decât cele furnizate de succesorul său la conducerea anchetei. Iar acuzatul pe nedrept se dovedeşte a fi o victimă.

În acest roman confuziile sporesc dramatismul acţiunii. O încurcătură după alta provoacă un deznodământ tragic, care putea fi evitat, dacă s-ar fi acordat atenţie maximă înlănţuirii logice a întâmplărilor.

Acţiunea se petrece într-o Sicilie în care Mafia supraveghează cu discreţie evenimentele şi se implică în derularea lor. Ea îşi oferă chiar serviciile pentru a descâlci enigmaticul caz. E un prilej pentru Montalbano de a face încă o criză de isterie.

Chiar dacă lectura romanului provoacă deseori un haz nebun, acţiunea rămâne tensionată şi dezlegarea misterului se produce după multe încercări eşuate. Acesta este, de fapt, marele secret al lui Camilleri: îmbinarea suspansului cu umorul irezistibil. Mulţi au încercat această reţetă, puţini au reuşit să descopere dozajul potrivit.

"... se repezi spre celălalt. Prea târziu. Guido Serravale îşi vârâse ţeava revolverului în gură şi apăsă pe trăgaci. Sufocându-şi cu greu dezgustul, comisarul începu să-şi cureţe cu palmele faţa, de pe care se prelingea o materie vâscoasă şi caldă."