Zbanghie

Motto: Speranţele trebuie semnate
Un citat dintr-o carte... Jurnal.

N-am cumpărat imediat cartea Oanei Pellea, apărută în 2009 la "Humanitas”. Nu că n-aş fi fost curioasă, dar poate eram invidioasă, cine ştie...

Nu-l citesc de la pagina 1 la 219. Îl citesc pe sărite. Nu ştiu de ce! Îmi place foarte mult. Cartea e zbanghie! Seamănă cu Oana. Are o mare sinceritate. Şi mult curaj. Şi-şi asumă riscuri.
   
Într-una dintre pagini o găsesc pe Domnica, mama Oanei. Am cunoscut-o, am fost prietene într-un timp. O prietenie luminoasă.
   
Am iubit-o mult. M-a marcat, eram în anul I de facultate, vulnerabilă şi lacomă de fericire şi Domnica, un om extrem de delicat, un om frumos şi generos, mi-a făcut un bine imens.
   
Era frumoasă. Semăna cu o actriţă franţuzoaică, Françoise Arnoul, doar că avea ochii verzi. Ochii ca două mări.
   
Între Oana şi Domnica era în afara legaturii de familie, mamă-fiică, o altă comunicare – ceva numit şi prietenie, dar nu era numai asta. Oana parcă o proteja pe Domnica în viaţa lor de toate zilele în care au fost greu încercate. Domnica avea ceva din "cuminţenia pământului”. Aveam un pulover negru, "pe gât”, franţuzesc, de câte ori îl îmbrăcam eram frumoasă. Era fermecat. L-am avut până s-a făcut bucăţi. Dominica era atât de generoasă, încât, mai târziu, când am citit acea magnifică poveste englezească pentru copii, "Polyanne”, m-am gândit dacă eu cunosc un astfel de om, am zis imediat: Domnica.
   
Există o rugăciune, "Doamne, apară-mă de o moarte năpraznică”. Dar nu! Asta a fost sfârşitul acestei femei uimitoare.
   
Oana scrie: "...şi mama mea e viaţa mea şi va fi până ne vom întâlni din nou... Am văzut cum cineva care, mulţumesc lui Dumnezeu, este mama...am văzut cum cineva poate muri superb. Cum poate cineva să lupte cu cancerul 5 ani. Cum poate o femeie superbă pierde pe rând, în 5 ani, un sân, părul, un braţ, o claviculă, un omoplat şi în final 2 plămâni – cu zâmbetul pe buze. ăsta e un inventar făcut de ea la spital, după care m-a intrebat: Nu ţi se pare puţin cam mult? Gata! Sunt un om căruia îi place viaţa, dar fără astea toate e cam greu, nu crezi? N-are rost! Hai că ne-am minţit frumos – spunea mama vorbind despre toată perioada în care n-am vrut să recunoaştem că vine timpul despărţirii”.
   
Oana nu e un om laş. Aşa se desprinde din "Jurnal”. Cred că laşitatea a devenit azi un mod de viaţă. Laşitatea e un lucru tare urat. Dar la urma urmelor... Urâţenia lumii este un proces planetar. Astăzi la tot pasul se demisioneaza din secta umană.
   
Viaţa este agresivă şi dezlănţuită şi, totuşi, acum apar mereu lucruri minunate pe care le vezi mai clar. Lucruri minunate care te inspiră şi te fac mai bun.     Aşa este cartea Oanei Pellea. O ţin aproape de mine, să întind doar mâna şi să  citesc oriunde se deschide.

Uneori mă bucur că suntem balcanici, că suntem cum suntem, cu lucrurile noastre cele de fiecare zi, cu sentimentalismul nostru, cu dragostea animalică (e ceva minunat) pentru copii şi parinţi. Mă bucur că-n balcanismul nostru n-o să putem scrie niciodată o scrisoare ca cea a Mariei Callas: "Mamă! Îmi ceri bani. Nu pot. Eşti tânără. Ai 54 de ani! Munceşte! Dacă nu poţi, aruncă-te pe fereastră!”

Noi cu "sărăcia, cu nevoile şi neamul” suntem binecuvântaţi de Dumnezeu cu "inimă bună”. Noi puterea ne-o luam întâi de la părinţi şi pe urmă de la copii.

Nu suntem perfecţi! Perfecţiunea e plictisitoare, spunem noi ca să ne apărăm. Jurnalul Oanei e perfect, pentru că cel care-l citeşte bea roua de dimineaţă.

Pentru că te-nvaţă că "nu există nici o nefericire pe lume care să nu poată fi transformată într-o mare bucurie”.

Pentru că te-nvaţă (pretenţios verb) să nu fii vulgar, să gândeşti cosmic, cu legături de tristeţe şi bucurie.

Dumnezeu ne-a făcut cu multă dragoste. În interiorul nostru e un lucru perfect. La asta mă gândesc citind "Jurnalul”.

Şi am să-nchei tot cu vorbele Oanei: "Dacă din întamplare sau nu, ai citit această carte, Lumina Domnului să fie cu tine! Dacă nu ai citit această carte, Lumina Domnului să fie cu tine!”

Da, Oana, Lumina Domnului să fie cu noi cu toţi, că tare suntem vulnerabili.