Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fiu al unui profesor de literatură, Charles de Gaulle află în familie un climat cultivat, propice elanului patriotic (va scrie mai târziu, în Mémoires de guerre [Memorii de război], 1954, despre Franța „prințesă din povești”). „Literatura nu-l atrage însă - va încerca doar, în adolescență, să scrie un apolog, Une mauvaise rencontre -, în schimb este pasionat de istorie și, peste ani, va recunoaște că se imaginase dintotdeauna ca erou ce își va servi patria aflată în «încercări gigantice». Studiază mai întâi la Școala «Saint-Thomas-d’Aquin» din Lille, apoi la Paris, la Colegiul «Stanislas», iar în 1909 este admis la școala militară de la Saint-Cyr”, consemna cercetătoarea Corina Sandu într-un crochiu găzduit de „Dicționarul scriitorilor francezi” (Editura Polirom, 2012).
Profesor la Saint-Cyr
Câteva date indispensabile: „Promovează repede în ierarhia militară, ajungând în 1913 locotenent. Participă la război și este rănit în 1914, iar peste un an, căpitanul de Gaulle, din nou rănit, în bătălia de la Verdun, cade prizonier și este închis timp de cinci ani în fortăreața germană din Ingolstadt. Nu reușește să evadeze, în schimb redactează în captivitate eseul La Discorde chez l’ennemi (Discordia în rândurile inamicului) (1924), reunind cinci studii în care explică înfrângerea militarilor germani și definește, într-un portret ideal, calitățile necesare unui adevărat conducător de oști. După armistițiu, este detașat pe lângă armata poloneză (1920) și chiar se alătură ofensivei poloneze antisovietice, iar în 1921, în urma meritelor militare deosebite, este numit profesor de istorie militară la Saint-Cyr”.
Rezervă, caracter, măreție
Poziția ocupată la Saint-Cyr îi deschide tânărului de Gaulle orizonturi noi: „În 1925, devine membru al guvernului condus de mareșalul Pétain, iar din 1931 este afectat la secretariatul Consiliului Superior al Apărării Naționale franceze. A doua sa lucrare publicată, în care stilul propriu se conturează, prin fraza concisă și formularea incisivă, Le Fil de l’épée (Tăișul sabiei) (1932), rezumă ideile lui de Gaulle asupra rolului Franței ca putere militară care, pe plan internațional, este obligată să asigure menținerea independenței statelor. El insistă și aici, ca și în La Discorde chez l’ennemi, asupra calităților necesare conducătorilor armatei și oamenilor politici, a căror deviză ar trebui rezumată prin «rezervă, caracter, măreție». Organizarea armatei franceze i se pare învechită locotenent-colonelului de Gaulle, care nu se teme, în 1933, să atace teoria strategiei defensive, proclamând necesitatea unei armate blindate, rapidă și mobilă, recurgând în expunerea sa la un stil concis, dar deloc lipsit de măreție. Dacă în Franța lucrarea nu a trezit decât polemici în rândul militarilor de carieră, aplicarea în practică a teoriei lui de Gaulle a fost făcută tocmai în tabăra adversă, de către generalul german Guderian, întemeietorul diviziilor Panzer”. Amară ironie!
Misiune la Londra
Preocupat de istorie, dar militar de carieră și, înainte de orice, însuflețit de idealuri patriotice, de Gaulle, ajuns colonel, publică în 1938 o istorie militară a Franței, La France et son armée (Franța și armata sa), în care găsește de cuviință să definească, profetic, factorii ce conduc la victoria armatei în caz de război: sprijinul națiunii, respectarea principiilor de unitate, credință și progres, precum și supunerea față de conducător. „În 1940 - mai reținea cercetătoarea Corina Sandu -, de Gaulle face parte din guvernul Paul Reynaud și este trimis în misiune la Londra, ca subsecretar de stat în Ministerul Apărării Naționale. Celebrul său apel de la Londra, din 18 iunie 1940, adresat francezilor, face public refuzul său de a primi armistițiul și capitularea; ca urmare, organizează, tot în 1940, Les Forces Françaises Libres (Forțele Franceze Libere). Constituit la Alger pe 4 iunie 1944, guvernul provizoriu al Franței va fi transferat, după Eliberare, la Paris, iar de Gaulle va deveni președinte al Republicii Franceze, însă doar pentru un an, deoarece va demisiona, dezamăgit de intrigile partidelor”.
Apropierea frigului etern
Charles de Gaulle revine pe scena politică în 1958, pentru a pune capăt crizei algeriene. Ales președinte al celei de-a Cincea Republici (1958), reales în 1965, se bucură de prestigiu diplomatic pe plan internațional, dar demisionează în 1969, în urma mișcărilor studențești ce agitaseră Franța cu un an înainte și a eșecului unui proiect de reformă a Senatului. „Retras la reședința sa din Colombey-les-Deux-Églises și dezamăgit de evenimentele politicii contemporane, de Gaulle își redactează (între 1954 și 1959) Memoriile de război, manifestându-și opoziția față de a Patra Republică și creând mișcarea RPF (Rassemblement du Peuple Français). În cele trei volume, omul de Gaulle își prezintă, lucid, uneori patetic, alteori foarte concis, eforturile de a întemeia o armată nouă și acțiunile sale alături de mișcarea de Rezistență (L’Appel [Apelul], 1954), speranța de a întemeia o Franță nouă, liberă și unită (L’Unité [Unitatea], 1956) și implicarea sa în evenimentele politice postbelice (Le Salut [Salvarea], 1959), pentru a sfârși cu ultimele amintiri ale evenimentelor recente, în care se descrie pe sine ca «un om bătrân, frânt de încercări, detașat de fapte, simțind apropierea frigului etern, dar nicicând obosit să caute în umbră licărirea speranței»”, mai nota cercetătoarea Corina Sandu.
În trena moraliștilor secolului al XVIII-lea
Finalul: „Va muri lăsând neterminate Memoriile speranței (Mémoires d’espoir) (1969), din care apăruse un singur volum. Textele publicate postum, reunite în Discours et messages (Discursuri și mesaje), conturează portretul unui strateg abil, care subordonează discursul literar eficienței practice, dând naștere unui nou tip de discurs politic, ce abandonează efectele retoricii tradiționale în favoarea efectului de surpriză. Memoriile sale au fost adesea comparate cu Mémoires d’Outre-Tombe ale lui Chateaubriand, pentru romantismul sentimentelor și pentru caracterul profetic, dar, dincolo de accentele lirice, de Gaulle stăpânește, ca teoretician abil, efectele stilistice, mânuind sintaxa în profitul unei sobrietăți ce-l apropie de moraliștii secolului al XVIII-lea.
Opere și traduceri
La Discorde chez l’ennemi (1924); Histoire des troupes du Levant (1931); Le Fil de l’épée (1932); Vers l’armée de métier (1934); La France et son armée (1938); Mémoires de guerre: L’Appel (1954), L’Unité (1956), Le Salut (1959); Mémoires d’espoir (1969). Principala ediție: Mémoires, introducere de J.-L. Crémieux-Brilhac și M.-F. Guyard, prezentarea textelor și note de M.-F. Guyard, Gallimard, 2000. În limba română: Memorii de război. Chemarea, 1940-1942 (trad. Mihai Popescu), București, 1969.
55 de ani s-au împlinit în 9 noiembrie 2025 de la moartea generalului Charles de Gaulle.
Preocupat de istorie, dar militar de carieră și, înainte de orice, însuflețit de idealuri patriotice, Charles de Gaulle, ajuns colonel, publică în 1938 o istorie militară a Franței, La France et son armée (Franța și armata sa).
„Constituit la Alger pe 4 iunie 1944, guvernul provizoriu al Franței va fi transferat, după Eliberare, la Paris, iar de Gaulle va deveni președinte al Republicii Franceze, însă doar pentru un an, deoarece va demisiona, dezamăgit de intrigile partidelor”, Corina Sandu, cercetătoare
„Memoriile lui Charles de Gaulle au fost adesea comparate cu Mémoires d’Outre-Tombe ale lui Chateaubriand, pentru romantismul sentimentelor și pentru caracterul profetic”, Corina Sandu, cercetătoare
1921 este anul în care Charles de Gaulle a fost numit profesor de istorie militară la Saint-Cyr.
Citește pe Antena3.ro
