Planul Valev, exproprierea din ’21 și România între două falimente: al pământului și al strategiei

Hrușciov nu poate spune direct ce vrea: o lume socialistă specializată, nu cu ambiții naționale. Îl lasă pe Valev să vorbească. La București, Gheorghiu-Dej pricepe instant: dacă acceptă planul, pierde controlul; dacă îl refuză, riscă o criză cu Moscova. Trimite în ring un economist strălucit: Costin Murgescu.

Valev publică Principiile fundamentale ale diviziunii internaționale a muncii. Murgescu replică prin Concepţii potrivnice principiilor de bază ale relaţiilor dintre ţările socialiste. Despre «complexul economic interstatal» în general şi despre concretizarea lui dunăreană, în special. E 1964. România tocmai intră în epoca post-Sovrom, începutul desprinderii economice de URSS. Oficial, refuză planul. Neoficial, Murgescu admite mai târziu: „Mă văd silit, ca economist, nu ca patriot, să recunosc că Valev formulase o teză care se putea susţine pe plan economic. Şi, de altfel, îmi pare mai actuală ca oricând”.

Și vine întrebarea care ne hăituiește de un secol: Ce vrea România să fie? Grânar? Putere industrială? Sau exemplul clasic de țară care nu reușește nici, nici? Istoria spune limpede: nu resursele ne lipsesc, ci problematic e doar modul în care politicul remodelează economia, după epocă și interes. România fusese deja grânarul Europei până la marea reformă / expropriere din 1921. Dar Gheorghiu-Dej nu poate face dictatura proletariatului cu țărani: trebuie să-i transforme în muncitori. Politicul își bagă coada iarăși - ca în interbelic.

Pierdem primul avantaj: marea proprietate funciară

Gh.M. Dobrovici notează, în Istoricul Desvoltării Economice și Financiare a României - 1823-1933, că „producția calitativă și cantitativă nu mai este aceea de sub marea proprietate; desfacerea produselor agricole și în special a grâului nu mai e aurul dinainte de război”.

Datele confirmă tabloul. În 1907, în Vechiul Regat:

• 5.385 de mari proprietari dețin 47,7% din suprafața cultivată,

• 929.939 de mici proprietari, cu 0,5-1 ha, dețin 41,5%.

În Basarabia și Transilvania marea proprietate domină. După 1918, aceasta însumează 8,1 milioane ha (40,23%), înainte de reforma agrară.

Reforma din 17 iulie 1921 expropriază 6 milioane ha, în principal de la marii moșieri. Trei milioane de cultivatori - 80% din total - devin proprietari pe loturi de până la cinci hectare. Efectul politic e clar; cel economic, devastator. Dobrovici vede „lacunele reformei” și spune că scopurile sociale anulează rațiunile economice. „O împroprietărire sentimentală, nu una economică”.

Proprietățile peste 100 ha scad de la 8 milioane ha la 2,1. Rezultatul: producția de grâu se prăbușește. Bogdan Murgescu arată că se trece de la 3,9 milioane tone anual (1911-1915) la sub două milioane în anii ’20; randamentul scade, producția per locuitor se reduce cu 40% până la Al Doilea Război Mondial.

Brăila, „micul Chicago dunărean”, și Sulina, portul regalității, intră în declin. Statutul de grânar al Europei nu se pierde în comunism, ci în 1921 - din motive politice, nu economice. I.I.C. Brătianu fărâmițează pământul pentru a-i neutraliza pe conservatorii lui Cantacuzino „Nababul”, Marghiloman și P.P. Carp. O strategie pe termen scurt, cu costuri pe termen lung.

Expropriații primesc titluri la Renta amortibilă 5% (1922), dar după război guvernul Petru Groza forțează răscumpărarea, iar stabilizările monetare ulterioare le evaporă valoarea. Împrumutul Împroprietăririi, scadent în anii ’70, este anulat abuziv. Urmașii moșierilor pierd și pământul, și banii, și - uneori - libertatea.

Istoria se repetă: economia nu suferă din lipsă de resurse, ci pentru că politicul decide cine câștigă și cine pierde.

Al doilea avantaj pierdut: industria și țăranul urbanizat

România intră în comunism fără capital și fără o clasă de proprietari. Industrializarea forțată transformă țăranii în muncitori, dar fără competențe, fără productivitate și fără piață. Uzinele gigantice rămân goale de eficiență. Așa apare „țăranul urban”: o categorie suspendată între două lumi pe care nu le stăpânește.

După 1990, industria cade. Agricultura nu poate absorbi forța de muncă. Orașele devin dormitoare pentru muncitori fără locuri de muncă. Paradoxul: jumătate dintre români trăiesc la sat, dar România importă masiv alimente. Exact ceea ce planul Valev încerca - teoretic - să evite.

Industrializarea nu e făcută pentru eficiență, ci pentru consolidarea puterii politice. Iar tranziția nu repară dezechilibrul, ci-l amplifică.

Planul Valev vs Planul Nimănui

Valev propune o Românie agrară performantă. România refuză planul - legitim - din considerente de autonomie. Dar nu pune nimic în loc. Rezultatul: nici agricultură modernă, nici industrie competitivă, nici capital autohton funcțional.

De la „Prin noi înșine” la „Nu ne vindem țara” e doar o schimbare de epocă. Logica rămâne aceeași: protecționism fără capital, strategii fără resurse, discurs fără economie. Cehii și polonezii atrag capital străin ieftin și își remontează industriile; România încearcă să fabrice capitaliști autohtoni scumpi, care devin baroni. Azi, foștii colegi de CAER vin cu investiții din Polonia să cumpere companii românești, în timp ce strategii locali încă explică ce înseamnă sprijinirea capitalului românesc.

Clasa de mijloc - necesară pentru acumulare internă - e prinsă între credite, impozite și active imobiliare depreciate. Exact când ar trebui să participe la economie, este scoasă din ea.

România pierde grâul în 1921, industria în 1990, capitalul între 1947 și 1952 și clasa de mijloc în ultimii douăzeci de ani. Valev are o logică economică, Murgescu o vede. România refuză planul Valev, dar nu își face propriul plan.

Avem apă, dar nu avem irigații, deși proiectul canalului Siret-Bărăgan nu e o invenție comunistă, ci o idee din 1912 a lui Alexandru Davidescu și o inițiativă interbelică a lui Dimitrie Leonida. O țară cu una dintre cele mai bune rețele hidrografice din UE rămâne, parte din an, la discreția secetei și își bate astfel joc de potențialul care ar micșora o parte semnificativă din traiul pe deficit.

Trăim în zodia lui nici-nici: nici agricoli, nici industriali, nici competitivi, nici coerent patrioți. O economie între importuri și exod demografic.

Întrebarea lui Costin Murgescu rămâne tăioasă: Ce vrea România să fie?
Până una-alta, urmăm doar lungul și costisitorul Plan al Nimănui - acolo unde economia plătește mereu pentru interesele politice.

Citește pe Antena3.ro

Un anticiclon puternic cuprinde România. Vremea se schimbă radical la începutul iernii. Avertismentul ANM