Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La Cannes... Daca nu esti o starleta care asteapta sa fie descoperita, daca nu esti in cautare de sotbogat, celebru si frumos, daca esti dintre cei care nu mananca seara pentru ca tin regim...
Am avut ocazia sa intru unde nu intra oricine. De exemplu, intr-un club privat al temutului Daniel Toscan-du Plantier. Eram emotionata. A fost asa o plictiseala... Daca nu bei, daca nu ai de vandut un film, daca nu astepti un contract, daca nu... toate cele de mai sus, mamaaaaa ce te plictisesti!
Dupa cum stiti, Cannes-ul este in sudul Frantei. Franta este plina de minuni, dar in sud atinge absolutul. Acolo e Coasta de Azur, si pe Coasta de Azur sunt Nisa si Carnavalul de la Nisa, sunt Avignon-ul si festivalul de teatru tanar, nebun, curajos, Camargue si caii din Camargue, campurile de lavanda si celebra inchisoare din Contele de Monte Cristo – Chateau D’if. Asa nu te plictisesti!
La Cannes esti fericit. Altfel nu se poate. E o cuplare obligatorie, acolo sunt starurile. 'Un star este proiectia unui dor', spune Catrinel Oproiu. 'Un star este un chip ce exprima un instinct colectiv', spune si mai bine André Malraux.
Idolii
Cannes-ul este un oras uituc. Isi uita repede idolii. Cand am fost la a 50-a editie, marii absenti au fost Alain Delon si Jean Paul Belmondo, in alt an Ursula Andress umbla prin multime neprivita de nimeni decat de mine, care veneam din Romania... Dar francezii idolatrizeaza starurile autohtone, le adora, li se strica aparatul de fotografiat cand vor sa le imortalizeze, Catherine Deneuve, Isabelle Huppert, Juliette Binoche, Charlotte Gainsbourg sunt o avutie nationala.
Am fost la Cannes cand presedinta juriului era Isabelle Adjani, nu prea simpatica pentru gustul meu, infatuata si seaca, dar adorata. E nascuta la Paris, tata algerian, bunic turc, mama nemtoaica, dar e socotita cea mai frantuzoaica dintre frantuzoaice. Ea a fost Regina Margot, ea a fost Camille Claudel, ea a fost Adelle Hugo. Este ingenua francezilor, dar are un copil din flori, tatal este Angelo Irlandezul, Daniel-Day-Lewis, pe care-l iubesc toate femeile de pe mapamond, cu asta Isabelle Adjani s-a inaltat in ochii mei. Dar sa ne intoarcem la oile noastre!
Marea sala a Palatului Festivalului este o sala imensa cu scaune lila, cu mult mov si negru, e eleganta-n felul ei, imensa. In Palat daca ai intrat, in rand te-ai asezat. Spectatorul cannez este un spectator experimentat. Inainte de proiectie toti citesc revista festivalului, acelasi fel de a astepta. Acelasi fel de a-ti petrece timpul citind. As vrea sa vorbesc despre filmul iranian pe care l-am descoperit la Cannes. Nu-l respectam in nici un fel, nu numai ca nu-l stiam, dar avea si idei preconcepute la care tineam foarte mult.
Am vazut in sectiunea oficiala 'Tabla neagra' a unei regizoare extrem de tinere, Samira Makhmalbaf. Frumoasa, dura, fundamentalista. Se petrece in timpul razboiului dintre cele doua provincii, un film dureros, in toata nebunia aceea un invatator umbla cu tabla neagra in spate si se chinuieste, implora, se roaga sa ii invete carte si sa-i invete sa scrie. Un film cutremurator si foarte bine facut.
Am plecat vinovata, ma culpabilizam, ma intrebam cum de nu stiam cine sunt acesti oameni din acest popor, si deodata ca un fulger ideea m-a strafulgerat: 'Doamne, dar ei se trag din persi!'.
Al doilea film iranian - 'Iarna cand se-mbata caii'. Ierni grele, contrabanda, conditii cumplite, se cumpara whisky scump, sa se imbete caii ca sa treaca muntele stancos si plin de zapada, si un copil de 10 ani care suferea de o boala cumplita, sinistra, ghebos, cu oasele strambe si care nu va trai decat inca trei ani, e in grija comunitatii, care din toate economiile cumpara un medicament foarte scump, sa-i ostroiasca durerile...
