Nicolae Mărgineanu: Poveste de viaţă

Nicolae Mărgineanu. Regizor şi scenarist. Creator al unor filme precum "Pădureanca", "Priveşte înainte cu mânie", "Faimosul Paparazzo", "Logodnicii din America". 70 de ani de viaţă, peste 35 de ani de carieră.

Jurnalul Naţional: − Aveaţi 26 de ani când tatăl dvs, reputatul psiholog Nicolae Mărgineanu, a părăsit închisoarea comunistă după 16 ani de detenţie ca deţinut politic. Ce i-aţi spus prima oară după ce l-aţi revăzut?

Nicolae Mărgineanu: − Surpriza de a-l vedea pe tata sănătos, într-o stare bună a fost incredibilă. Nu ne venea să credem! După 16 ani şi două luni de închisoare în care ne-am văzut o singură dată, pentru câteva minute, la un proces auxiliar, nu ştiam cum va arăta, care va fi starea lui. Veştile despre iadul închisorilor comuniste deja apăruseră. Mulţi dintre deţinuţi nu s-au mai întors, alţii veneau extrem de slăbiţi şi de bolnavi. Tata a avut noroc, s-a întors sănătos, cu moralul ridicat şi cu o poftă enormă de viaţă. Bucuriile simple primeau pentru el o altă semnificaţie. Nu uit privirea lui când se uita la o frunză verde, când se plimba prin curte şi admira cerul sau sfinţenia cu care privea pâinea care era pusă pe masă. Când ieşea la plimbare, se clătina puţin, îmbătat de aerul prea puternic cu care nu mai era obişnuit. O singură dată şi-a ieşit din fire: după ce am stat la masă, mama a aruncat firmiturile de pâine la gunoi. Tata s-a ridicat şi a strigat îngrozit: "Nu faceţi asta! Sunt oameni care ar fi fericiţi să le aibă!".
La început pur şi simplu nu am înţeles reacţia lui, apoi ne-am cutremurat şi parcă am început să intuim ceva din viaţa lor de la închisoare. Nu încetez să mă minunez cum a putut rezista în acele condiţii inumane din detenţie atâţia ani. Nu încetez să mă întreb cum nişte oameni au putut chinui atât de tare alţi oameni numai pentru că gândeau în alt fel. Mi-aţi pus o întrebare simplă, dar care, iată, răscoleşte multe amintiri....

− În 2002, aţi regizat "Binecuvântată fii, închisoare". Un film mărturie. A reuşit el să vă vindece rănile pricinuite de comunişti ori să vă răzbune?

− Resentimente faţă de anumiţi oameni nu am avut. Sentimente de revoltă faţă de acel regim, desigur, am avut. Când eram adolescent, împreună cu alţi colegi din cartier încercasem să facem un grup de rezistenţă. Ceva extrem de naiv, găsisem un pistol ruginit, câteva gloanţe şi le ascunsesem în pivniţă. Părinţii au aflat şi au reuşit să facă dipărute corpurile delicte. Dacă ar fi fost găsite, riscam închisoarea nu numai noi, ci şi unii din membrii familiei. Atunci mama m-a luat de o parte şi mi-a spus: "Sufăr destul să-l ştiu pe tatăl tău la închisoare şi să vă cresc pe voi. Dacă te arestează şi pe tine, eu nu cred că am să mai rezist. Aşa că fii foarte atent cum te porţi". Am înţeles şi am încercat de atunci să fiu extrem de prudent. Au urmat multe încercări, dar vorbele mamei nu le-am uitat niciodată.
"Binecuvântată fii, închisoare" a fost o datorie morală, un film închinat acestor oameni care au suferit atât de mult. Mă bucur că am reuşit să-l fac şi îl consider filmul cel mai important din cariera mea.

− Cum aţi reuşit să depăşiţi acele momente?

− Familiile celor închişi erau şi ele pedepsite. Sora mea, Daniela, şi cu mine am fost daţi afară din şcoli şi apoi, după ce am terminat cumva liceul şi am intrat la facultate ne-au dat afară şi de acolo. Nu găseam slujbe în "câmpul muncii", cum se spunea pe atunci. După multe căutări, sora mea s-a angajat la pompe funebre, mergea cu ţiganii să-i controleze cum sapă gropile. Era obligată să le ţină săptămânal informarea de partid, ea citea ţiganilor articolul de fond din "Scânteia", şi ţiganii, obosiţi, adormeau. Eu am lucrat trei ani ca şofer pe tractor, pe autobuz şi apoi pe basculantă în şantier, la Hunedoara. Eram tineri şi greutăţile nu ne afectau prea mult. Experienţa de viaţă era extraordinară. Pentru mama, Dumnezeu s-o odihnească, a fost mult mai greu. După ce am aflat prin câte momente cumplite au trecut tatăl meu şi cei din închisorile politice, viaţa noastră din "libertate", care mi se păruse grea şi nedreaptă, părea acum o lungă zi de sărbătoare.

Şantier,chimie,teatru

− Care a fost întâmplarea numită film?

− În timpul când lucram pe şantier, am reuşit să-mi cumpăr o motocicletă şi un aparat de fotografiat. Mă îndrăgostisem de fotografie. Ca să scap de şantier, am dat examen la o şcoală tehnică de metrologie din Bucureşti. Aici aveam timp liber suficient şi fotografia mă ajuta să supravieţuiesc. Mai târziu, mi s-a permis reintrarea la facultatea de Chimie din Cluj, de unde fusesem exmatriculat. Colegii mei de la Chimie care terminaseră facultatea şi visau să lucreze în cercetare erau foarte decepţionaţi, repartizaţi prin fabricile din provincie sau scriind lucrările ştiinţifice ale unor şefi de partid care doar le semnau. Aşa că am preferat să mă pregătesc rapid şi să dau examen la Institutul de Teatru şi Film I.L.Caragiale din Bucureşti, unde spre surpriza mea am intrat primul. După absolvire am lucrat zece filme ca operator-şef şi apoi am încercat să fac filme în calitate de regizor.

− Aţi continuat cu succes activitatea filmografică şi după 1989. Aţi regizat "Un bulgăre de humă", "Priveşte înainte cu mânie" şi încă 4 lungmetraje, dintre care cele mai recente sunt "Logodnicii din America" şi "Schimb valutar" – acesta tocmai având lansarea oficială cu o zi în urmă.

− "Un bulgăre de humă" a fost filmat în vara anului 1989. Premiera lui a avut loc în primăvara lui 1990, chiar într-o zi în care şoferii exersau cu mult zel o grevă generală care paralizase Capitala. Premiera devenise un amănunt neînsemnat în acel moment în viaţa bucureştenilor.
În vara lui 1990, am avut şansa de a intra în pruducţie cu "Undeva în Est", film inspirat din romanul "Feţele tăcerii" al lui Augustin Buzura. Scenariul, oprit de cenzura comunistă, aştepta de câţiva ani buni şi Dan Piţa a avut curajul să-l bage în producţie la casa de film "Solaris", pe care o conducea. Filmul "Schimb valutar" tocmai a avut premiera, pe 17 octombrie, la Cinema Studio. Am proiecte noi, dar nu îmi place să vorbesc despre ele decât în momentul în care devine sigură realizarea lor.

− A existat un moment în care aţi fi dorit să renuntaţi la film?

− Nu a fost niciodată un asemenea moment şi nici nu va exista. Consider că şansa mea de a lucra în cinematografie a fost un privilegiu. Nu este uşor să reuşeşti în lumea filmului, au fost desigur şi momente dificile, uneori chiar amare, dar bucuria de a face film este mult mai mare şi m-a ajutat să trec peste obstacole.

− "Pădureanca" a fost un film cu mare succes. Aţi putea realiza o şi "Pădureancă" a zilelor noastre?

− Nu pot să-mi pun această problemă. "Pădureanca" a fost filmată atunci, în vara anului 1986. Toată truda nostră, a actorilor şi a echipei, s-a consumat atunci. Mă refugiam în filme de epocă pentu că scăpam mult mai uşor de cenzura vremurilor. Acum mă atarge mai mult fimul de actualitate, deoarece temele pe care le oferă sunt foarte vii şi diverse. Desigur, tema "Pădurencei" este perenă şi s-ar putea regăsi oricând în povestea unui scenariu. O altă amintire îmi revine însă legată de "Pădureanca". Când m-am întors de la Arad, unde am filmat două luni, am mers să-mi plătesc telefonul. Când am dat colţul Străzii Matei Basarab, unde locuiam, am constatat şocat că lipseau patru străzi! Vedeam în depărtare clădirea poştei din Vitan. Dispăruseră străzile, casele şi biserica Olari. Ceauşescu făcuse curăţenie.

− A existat ceva care să nu vă placă la un actor?

− Nu pot să rostesc nimic rău despre un actor, din contră, admir cu toată sinceritatea actorii şi îi preţuiesc: actorii sunt întodeauna cei care ies în faţă, pe ecran sau pe scenă, cei care se văd, care pot fi aplaudaţi sau judecaţi. Totdeauna m-a impresionat putera lor de dăruire. Când vi se pare că un actor nu joacă bine, nu vă grăbiţi să-l judecaţi. Vina nu este numai a lui. Contează mult cum este condus de regizor şi cât de autentică este partitura care i se oferă.

Fericirea de lângă Maria Ploae

− Aveţi o familie frumoasă. Maria Ploae, cunoscuta actriţă, patru copii... O familie de artişti. Viaţa v-a încercat greu, dar nici n-a întârziat să vă fericească...

− Sunt fericit că am întâlnit-o pe Maria, care mi-a împlinit frumos viaţa. Şi, mai mult, viaţa noastră s-a împlinit când au venit copiii. Pe măsură ce trece vremea, meseria ne pare mai perisabilă, mai puţin importantă. În prim-plan este bucuria pe care o trăim alături de copiii noştri şi de realizările lor.

− Cu ce anume vă face plăcere să vă ocupaţi timpul liber?

− În familie, să citesc, să văd filme şi când se poate să mă plimb cu Maria prin natură.

− Vă place Bucureştiul?

− Când am venit în Bucureşti în anii ’60, am apreciat foarte mult faptul că intram în anonimat. În situaţia mea de atunci, îmi doream mult acest lucru, deveneam mai puţin vulnerabil. Bucureştiul îmi place şi acum, este un oraş viu, fierbinte, uneori, ce e drept, prea fierbinte.

− Există o dorinţă profundă legată de film pe care nu aţi reuşit încă să o realizaţi?

− Sper să mai am ocazia să realizez un film inspirat din istoria noastră recentă, de care mă simt încă extrem de legat. Cred că este foarte important să se facă filme despre traumele gulagului românesc. Fără să înţelegem ce s-a petrecut în trecutul nostru apropiat, nu cred că putem înţelege prezentul.

Promisiunile din cinematografia română

− 70 de ani. Cum vă găseşte această vârstă? Împlinit, fericit, împovărat, sentimental...

− Profesional mă simt împlinit. Sunt cu conştiinţa împăcată că am făcut tot ce am putut, la momentul respectiv. Ce a fost bine sau rău vor judeca alţii. Am însă convingerea că filmele generaţiei mele vor rămâne ca o perioadă distinctă în memoria filmului românesc.

− Din punctul dvs de vedere, spre ce direcţie se îndreaptă cinematografia noastră?

− Este un moment benefic, fără precedent. Tinerii cineaşti au avut succese care păreau de domeniul visului în cinematografia română. Şi aş dori să vă spun că un premiu la un festival internaţional de film se obţine extrem de greu. Sunt multe presiuni din parte producătorilor străini pentru a-şi promova filmele lor, deoarece un film premiat va fi mai bine vândut. Cu atât mai mare este meritul cineaştilor români care au reuşit să se impună fără nici un ajutor. Cinste lor! Numele lui Cristian Mungiu a devenit un brand naţional şi o carte de vizită pentru cinematografia română. Sunt cineaşti care nu au cunoscut cenzura, gândesc liber şi au prospeţime în ceea ce gândesc.
Regizorii Cristi Puiu, Corneliu Porumboi şi alţii au reuşit să povestească convingător într-o manieră minimalistă. Au avut mult curaj, deoarece modul de povestire al acestor filme nu părea deloc atractiv din punct de vedere comercial. Aş vrea să amintesc şi de regretatul Cristian Nemescu, un regizor extrem de talentat, care ne-a lăsat câteva filme minunate, foarte distincte în peisajul cinematografic românesc, şi de regizorul Cătălin Mitulescu, de ale cărui filme mă simt cel mai ataşat. O mulţime de nume noi de regizori se afirmă peste noapte. Se pare că cinematografia română nu a avut niciodată atât de multe promisiuni.

Un regret

− Pentru cine nu aţi reuşit să creaţi un rol, dar vă doriţi?

− Am vrut să fac un film despre perioada de detenţie a cardinalului Iuliu Hossu, cu Ovidiu Iuliu Moldovan în rolul principal. Nu a fost să fie, din păcate.

− Dacă ar fi să rezumaţi viaţa dvs în câteva cuvinte, care ar fi acestea?

− O experienţă care a meritat trăită, pentru că m-a îndreptat în cele din urmă spre Dumnezeu. Viaţa mea a avut părţile ei frumoase, dar şi momentele ei grele, uneori dureroase. Am acceptat ce mi-a fot dat şi m-am luptat pentru condiţia mea. Momentele în care am reuşit m-au ajutat să lupt în continuare.

− Domnule Margineanu, ce vă face astăzi fericit?
− Faptul că am "o tânără generaţie" în familie, cu care punem ţara la cale. E un sentiment extrem de tonic.

Citește pe Antena3.ro