O scrisoare pierdută

Acesta este micul bilet de dragoste, aparent nevinovat, care a bulversat viaţa cuplului Zoe Trahanache şi Ştefan Tipătescu, dar mai ales a venerabilului Zaharia Trahanache, prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral şi... aveţi puţintică răbdare... cine mai ştie câte comiţii şi comitete.

Se simte la ecranizarea "O scrisoare pierdută" din 1953 puterea creatoare, îmbinarea atât de specială a unui gust artistic desăvârşit cu un spirit ştiinţific de o rară vigoare şi rigoare precum a lui Victor Iliu, dar şi a lui Sică Alexandrescu. Realizarea după spectacolul Teatrului Naţional "I.L. Caragiale" din Bucureşti a avut semnătura lui Andrei Feher la imagine, a lui Giulio Tincu la decoruri şi, extrem de important, i-a avut în distribuţie pe Niki Atanasiu, Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Costache Antoniu, Radu Beligan, Ion Finteşteanu, Grigore Vasiliu-Birlic, Ion Talianu, Ion Henter, I. Iliescu şi Elvira Godeanu. Nu numai câţiva dintre cei mai mari actori ai noştri, ci şi cei mai rafinaţi. Nimeni nu va mai avea şarmul lor elegant şi cuceritor care reuşea să aducă spectatorul într-un fel de transă, îl ameţea, îl subjuga. Ei sunt acei actori care legau spectatorul de mâini şi de picioare cu frânghii de mătase croite din vorbe şi gesturi, sub a căror strânsoare acesta se lăsa supus cu voluptate. Una dintre primele şi cele mai prestigioase puneri în scenă a celei mai cunoscute piese a lui Ion Luca Caragiale a văzut lumina marelui ecran în 1953. Filmul prezintă alegerile din 1883, petrecute într-un judeţ de munte. Zoe Trahanache, soţia lui Zaharia Trahanache, pierde o scrisoare de dragoste de la prefectul judeţului, Ştefan Tipătescu, prieten apropiat al familiei Trahanache. Inamicul său politic, Nae Caţavencu, reuşeşte să obţină scrisoarea şi şantajează cu publicarea ei în ziarul Răcnetul Carpaţilor, pe care-l conduce dacă nu i se susţine candidatura. Brânzovenescu şi Farfuridi, membri ai partidului lui Tipătescu, se tem de trădare observând vizita lui Ghiţă, poliţaiul oraşului, la domiciliul lui Caţavencu. Tipătescu se hotărăşte, la insistenţele lui Zoe, să-l susţină, dar vine în acelaşi timp o telegramă de la centru, conform căreia trebuia ales cu orice preţ domnul Agamemnon Dandanache. Tipătescu se confruntă cu şantajul lui Caţavencu, bănuielile colegilor săi de partid şi  pericolul demascării relaţiei sale cu Zoe. Din fericire pentru Zoe, Caţavencu pierde scrisoarea la o adunare electorală, iar aceasta ajunge în mâinile cetăţeanului turmentat, care vine acasă la coana Zoiţica, deoarece doreşte să dea scrisoarea numai "andrisantului". După ce intră în posesia scrisorii buclucaşe, Zoe are ocazia să vadă reversul lui Caţavencu, acesta devenind supusul ei servitor. Nebunia alegerilor se încheie cu sărbătorirea victoriei lui Agamiţă Dandanache. În timpul serbării electorale, adversarii politici se împacă gândindu-se deja la următoarele alegeri. Dincolo de hohotele de râs pe care ni le stârneşte, nu avem cum să trecem cu vederea drama care se distinge discret şi care ne îngheaţă zâmbetul pe buze. Desluşim drama omului simplu, a celui care plăteşte biletul ca să intre în sala de spectacol, spectatorul obişnuit, a cărui existenţă este guvernată şi hotărâtă de personaje asemănătoare celor de pe scenă. Râde de ei, de micile lor pasiuni, de ambiţiile lor, uitând că de fapt el este acel gură-cască despre care se vorbeşte cu dispreţ la un moment dat şi totuşi nici el nu mai ştie cu cine să voteze, chiar dacă nu este un cetăţean turmentat, pentru că îi este greu să aleagă dintre atâţia caţavenci şi farfurizi care împânzesc scena noastră politică. Aşa devine omul acesta simplu un cetăţean turmentat, mirosind a promisiuni electorale.

Cât de actual vi se pare Caragiale? Nu vă iscăliţi! O dăm anonimă...

"Scumpa mea Zoe, venerabilul pleacă deseară la întrunire. Eu trebuie să rămân acasă, pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate să mă cheme chiar ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu la cocoşelul tău, care te adoră ca totdeauna şi te sărută de o mie de ori, Fănică".

O siluetă inconfundabilă
Născut la 18 martie 1899, Ion Finteşteanu era un actor rar, degaja eleganţă şi bun gust. Cu silueta lui inconfundabilă, gesturi măsurate, vocea expresivă, foarte muzicală, nu lăsa nimic la voia întâmplării. Exigent cu sine, dar şi cu ceilalţi, ura mai presus de orice impostorii şi diletanţii. Ion Finteşteanu, deşi născut în Bucureşti, se trăgea din zona Buzăului, din Finţeşti, de unde îşi trage şi numele Finteşteanu.

Copil fiind, se juca de-a teatrul. Actor, regizor, director de trupă, rupător de bilete şi impresar prin mahalaua Lăzureanu. La examenul de absolvire, în Ion din "Năpasta",  se identificase cu personajul atât de perfect, încât, deşi juca îmbrăcat în sacou modern, părea că poartă iţari şi opinci. Ion Finteşteanu a fost profesor universitar la IATC, Facultatea de Teatru, secţia Actorie. A murit la 21 octombrie 1984.

Fidelitate absolută
Sică Alexandrescu s-a născut la 15 august 1896, la Bucureşti. El şi-a tras seva şi inspiraţia din familie, pentru că era fiu al unui actor al Teatrului Naţional din Bucureşti. A experimentat regia în perioada emancipării teatrului românesc, creaţia teatrală căpătând contur o dată cu el,  dăruind concepţie, rigoare, exercitare a fanteziei, studiul şi comunicarea îndelungă cu actorul. A reuşit, prin ceea ce a creat, să ne determine să reflectăm pe marginea subiectelor veşnic fierbinţi, precum moravurile social-politice ori mentalitatea provincială. "Scrisoarea pierdută" a lui Sică Alexandrescu şi Victor Iliu rămâne emblematică, de o perfecţiune absolută, de un respect şi o fidelitate absolută faţă de textul lui Caragiale, faţă de intenţiile lui Caragiale, absolut de neegalat. Montările sale cu piesele lui Caragiale au fost rodul unei temeinice pregătiri. A murit la 6 august 1973, la Cannes.