Cineaştii români care impresionează cu filmele lor de o bună bucată de vreme (mai bine zis din 2005 încoace) întregul mapamond sunt lăudaţi în special pentru faptul cum ştiu şi reuşesc ei să spună poveşti în film. De aceea, cred, este binevenită cartea Marilenei Ilieşiu “Povestea poveştii în filmul românesc (1912-2012)”, apărută de curând la Polirom, în colecţia “Cinema”.
Autoarea, care este doctor în cinematografie şi media (UNATC), membru al Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film (FIPRESCI), şi-a structurat lucrarea în şapte părţi: “Primitivismul narativ şi prefigurarea limbajului cinematografic (1912-1942)”, “Spre o coerenţă filmică şi narativă (1949-1970)”, “Structuri filmice şi diversificare narativă (1970-1980)”, “Supremaţia cantităţii (1979-1989)”, “Regăsiri şi reorientări narative (1990-2000)”, “Autori şi opere” şi “O nouă naraţiune, acelasi cinema? (2005-2012)”.
În prefaţa cărţii care serveşte drept “Argument” se arată că volumul este un demers asupra devenirii poveştii în filmul românesc şi “încearcă să profileze datele şi limitele fenomenului narativ în contextul istoric prin reliefarea motivelor şi temelor evidente în peliculele reprezentative ale fiecărei perioade”.