Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
'Izvorul femeilor'/ 'La source de femmes', prezentat in 2011 la Cannes, in competitia oficiala, a fost lansat, vineri, in cinematografele din Romania. In acest film, tragicul si comicul sunt excelent manuite, datorita intuitiei cultivate, a constiintei profesionale – calitati incontestabile ale autorului, cineastul Radu Mihaileanu. Subiectul pare nostim: greva dragostei; femeile dintr-un satuc musulman nu vor sa mai faca dragoste cu barbatii lor pana cand ei nu rezolva problema apei in mica localitate. Ele sunt nevoite sa urce, anevoios, pe munte, unde exista un izvor, si sa aduca apa pentru familie. Pana intr-o zi… In interviul nostru, cu Radu Mihaileanu despre 'Izvorul femeilor', despre Romania si urmatorul sau proiect.
● Jurnalul National: Cel mai nou film al dumneavoastra e in circuitul cinematografic de la noi. Aveti anumite asteptari de la publicul din Romania?
Radu Mihaileanu: Am tot timpul asteptari, nu numai cu acest film. Romania e tara mea, e locul unde m-am nascut, e identitatea mea. Mi-ar placea ca publicul sa vina sa vada filmul, mai ales femeile. E un film adresat mai intai femeilor si dupa aceea celorlalti. Daca femeile vor, sa-si duca prietenii, barbatii, parintii si mai ales copiii la acest film. Mi-ar placea ca mai ales mamele sa-si duca copiii, ca ei sa inteleaga cum trebuie tratate femeile si cum trebuie sa fie relatiile de cuplu mai tarziu, cand vor forma un cuplu.
● Filmul vorbeste despre relatiile in cuplu, despre conditia femeii, dar scoate in relief si o civilizatie dintr-o zona mai putin cunoscuta noua. Impresioneaza portul, care are stralucire in film. Ei tin mult la traditie?
Saracele din lumea intreaga, cum nu au bani, cumpara ce e mai ieftin, cumpara ce e mai mult chinezesc. Dar asta nu e traditia, traditia e o memorie ancestrala, ca in Romania. E foarte similar, pe undeva cu viata la tara in Romania. Eu am trait, pe timpuri, la Valenii de Munte, acum vreo patruzeci si ceva de ani, pe cand era un satuc, dupa aia am trait si in Ardeal, pentru ca aveam o dadaca din Ardeal. Deci, cateodata am regasit frumusetea asta a femeilor. Intr-adevar, povestea se situeaza undeva, nu specific unde, intre Africa de Nord si Orientul Mijlociu, dar este un basm, cum e "O mie si una de nopti.'
Sper ca oamenii sa vada ceva foarte specific, dar in acelasi timp sa citeasca un mesaj universal, caci, din pacate, se mai intampla asa ceva in multe locuri din lume. Povestea, care mi se pare centrala in acest film e povestea dragostei: "Mai stim noi sa iubim astazi, in secolul al XXI-lea?' I-am putea intreba pe multi oameni care au Internet, Facebook, Twitter - acei care se cred foarte civilizati, dar nu sunt sigur ca mai stiu sa iubeasca.
● Credeti ca subiectul prinde oriunde?
Pana una-alta, prinde. E nostim. La inceput, lumea spunea la fel: "E la ei acolo'; "Din fericire nu e la mine'. Ma plimb in multe tari cu acest film, caci a iesit de vreo sase luni in Franta. In Corsica, bunaoara, corsicanele spuneau ca acum 20 de ani purtau apa pe cap. In Africa - la fel. Recent m-am intors din Argentina si femeile de acolo mi-au spus acelasi lucru. Anul trecut, Premiul Nobel pentru pace l-au primit trei femei: presedintele Liberiei, Ellen Johnson Sirleaf si doua activiste pentru drepturile femeilor, care au facut greva dragostei ca sa obtina dreptul de vot al femeilor din Liberia. Si cu dreptul acela de vot au castigat alegerile. As fi vrut sa fac un film sa nu fie valabil in multe locuri, dar, din pacate, e valabil inca in multe locuri. E valabil si faptul ca nu mai stim sa ne uitam unii la altii, ca nu mai stim sa citim in subiectivitatea celuilalt.
● Faceti filme pentru dumneavoastra, pentru public, pentru bani? Faceti filme cu mesaje?
Fac filme pentru ca e o pasiune. Sunt ca orice artist un martor al epocii mele si incerc sa inteleg epoca mea cu mult mai multa subtilitate. Sunt si eu platit, ca orice om, caci am de platit chirie, am copii – ca toata lumea. Dar e o pasiune, nici n-as putea sa traiesc altfel. Si pasiunea mea e sa colind lumea, sa inteleg cate un pic de la fiecare.
Citește pe Antena3.ro
● Au fost opinii pozitive dupa masterclass-ul pe care l-ati sustinut la 20 martie in fata studentilor de la UNATC Bucuresti. Aveti tact pedagogic, ati putea sa tineti cursuri studentilor. Va pasioneaza pedagogia?
Ma pasioneaza. Din pacate, am avut prea putin timp, la Bucuresti. Mi-ar fi placut sa stau o zi intreaga, dar a trebuit sa ma intorc repede la Paris. Ma pasioneaza, dar sa fie intr-un schimb, nu in sens unic. Daca e numai sa dau eu, m-as plictisi foarte repede. Cred ca avem mult de invatat de la studenti, de la tineri. Cateodata ne facem ca le dam ceea ce stim si noi, dar abia asteptam sa ne dea ei, fie cu intrebarile lor, fie cu experientele lor.
● La avanpremiera filmului, de la Cinema Studio, din deschiderea Festivalului International de Film de la Bucuresti, aveati emotii legate de sala. Acest cinematograf v-a marcat copilaria, aici ati vazut primele filme, inca de la cinci ani. Aveti nostalgia copilariei, adolescentei bucurestene?
Am nostalgia Bucurestiului, am nostalgia Valenilor de Munte, caci si acolo am copilarit. Cinema Studio era doar la 50 de metri de la blocul in care locuiam. Stateam pe Magheru, colt cu Piata Romana si in fiecare duminica dimineata veneam la cinematograful asta. Desigur, Bucurestiul il cunosteam destul de bine. Tin minte, o data, pe la cinci-sase ani, le-am zis parintilor ca plec in lume. De fapt, m-am dus la bunica mea, care statea departe, pe Vulturilor, am luat autobuzele... Dupa aceea am aflat ca ma urmarea taica-meu, asa... de departe. Dar eu plecasem in lume... Bucurestiul asta mi-a placut la nebunie, chiar in epoca cand nu era lumina noaptea. Ma plimbam cu prietenii si discutam despre politica, literatura, arta – cam despre toate.
● Nu ati uitat limba romana, desi ati plecat mai bine de 30 de ani din Romania, in 1980. O vorbiti cu placere. Am observat acelasi lucru si la tatal dumneavoastra, Ion Mihaileanu. A ramas de la parinti, de la scoala?
Poate ca si de la parinti, si de la scoala. Cred ca de la parinti mai mult. Tata era ziarist, a fost mai mult de 20 de ani redactor-sef adjunct la Contemporanul. A scris scenariul primului film al lui Lucian Pintilie, care e de fapt povestea sa si a mamei mele. Si mama era redactor-sef la Editura Tineretului ca a devenit Albatros. Eram inconjurat de ei si de prietenii lor - oameni de carte, oameni de teatru, coregrafi etc. Tata avea o biblioteca superba, foarte adanca, pentru ca pe timpul acela biblioteca era pe doua randuri in adancime. In fata erau toate cartile tolerate, sa zic asa, si in spate - cartile interzise, pe care el le aducea cand pleca in Franta. Le ascundea sub bancheta din compartimentul de la tren.
Tin minte ca era un trafic, cu toti prietenii lui intelectuali, cu aceste carti in franceza, in engleza, interzise. Cartile erau infasurate in ziare, ca sa nu se vada titlul si autorul. Deci, am crescut in aceasta ambianta, inconjurat de carti, de cultura, de o limba frumoasa. Am avut sansa sa scriu poezii foarte proaste de mic copil, dar ma corecta totusi un geniu care era Ion Caraion. Erau oameni extraordinari in jurul meu, erau Radu Cosasu, Alexandru Mirodan si ei citeau tampeniile mele. Se faceau ca le placea si ma incurajau sa continuu sa scriu.
● Tatal dumneavoastra a iubit teatrul, a scris o serie de portrete actorilor mari, actorilor talentat. Ati fost tentat sa faceti teatru?
La inceput, eu am facut teatru. Am avut o trupa ilegala intre 1978 si 1980, inainte de a pleca, si eu scriam piesele. Erau absurde si ma faceam ca scriu de Anglia secolului XV, dar personajele principale erau un rege si o regina, care spuneau numai tampenii. Eram si actor la Teatrul Evreiesc din Bucuresti. Am dorit sa fac teatru, cinemaul a fost un accident. Am ajuns la Paris iar acolo nu exista, si cred ca nu exista, scoala de regie de teatru. Deci, am bifurcat-o spre cinema. Dar prima mea dragoste si dragostea mea profunda e teatrul.
● Ce ne puteti spune despre urmatorul proiect cinematografic?
E prea devreme pentru a da prea multe amanunte, mai ales ca sunt superstitios. Am fost in Tanzania, caci in urmatorul meu film se va vorbi despre un alt popor - un pic uitat – poporul maassai din Africa. Un maassai se va duce la Los Angeles... Deci, e o intalnire intre doua civilizatii, intre doua culturi. Vor fi cautate niste raspunsuri despre epoca noastra.
● Va fi in acelasi stil tragicomic?
Tot timpul tragicomic.
● Un proiect in Romania, tragicomic, caci subiecte avem destule, pe cand?
Stiu... Am filmat in Romania trei filme: "A trada', "Trenul vietii' si o parte din "Concertul'. Sper, in curand sa se intample... Nu stiu cand...
● Veti continua colaborarea cu cei doi scenografi minunati din Romania, Cristian Niculescu si Viorica Petrovici?
Da! Sunt prietenii mei, am lucrat de la primul meu film, deci ne cunoastem de peste 20 de ani. Ne stim pe de rost. Ar fi o tampenie sa incep sa lucrez cu altcineva. Suntem buni prieteni, ne place sa ne vedem si chiar sa mancam impreuna, in fiecare seara in timpul filmarilor. Calitatea asta umana nu o s-o pierd.
● In filmul "La source de femmes' a aparut si unul dintre fiii dumneavoastra. E actor?
E viitor actor. Invata, la Paris.
