Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe covorul rosu al Festivalului de la Cannes vor pasi sambata, alaturi de Radu Mihaileanu, si scenografii Cristian Niculescu si Viorica Petrovici, singurii romani care au facut parte din echipa filmului "La sourçe des femmes" aflat in competitia oficiala. Acolo, pe Croazeta, ei vor vedea pentru prima data aceasta pelicula la care au lucrat anul trecut, in Maroc. Cristian Niculescu este autorul decorurilor, iar Viorica Petrovici a realizat costumele.
Mihaileanu, care i-a cunoscut pe apreciatii scenografi in 1992, atunci cand a inceput filmul "Trahir", cooptandu-i apoi la urmatoarele sale lungmetraje "Train de vie", "Concertul" si "La sourçe des femmes", ne spunea, intr-un interviu, ca cei doi sunt "genii in domeniul lor". Aceasta caracteristica te determina sa-i abordezi pe Cristian Niculescu si Viorica Petrovici, pentru a afla mai multe lucruri despre munca lor la noul film al lui Mihaileanu, creat intr-un satuc marocan populat de vreo 300 de oameni – berberi (populatie hamito-semitica din nordul Africi, potrivit DEX).
Cristian Niculescu, care in 30 de ani de activitate scenografica in cinematografie a lucrat cu multi regizori romani si straini, marturiseste ca la productia "La sourçe des femmes" stilul de a filma este de tip documentar. Subiectul are la baza un fapt real din Turcia. Este vorba despre greva femeilor dintr-un satuc musulman, care refuza sa mai faca dragoste cu barbatii lor atata timp cat ei nu aduc apa. Ele urca zilnic pe munte la izvor, cu galeata, aducand apa pentru familie. E despre conditia femeii, despre viata dificila, dar regizorul pastreaza si in acest film limbajul tragi-comic. Asa e si realitatea in satele din zona.
"E o intentie asumata de a surprinde viata cum este ea. Nu era dificil, caci acei oameni ramasesera parca inghetati in timp. Erau in naturaletea lor. Aveau curent de vreo trei ani si izolati in satul ascuns intr-o vale, iar pana la cea mai accesibila sosea erau 7 kilometri. Puteau ajunge intr-o localitate mai civilizata doar pe jos sau pe catar. Satul ales pentru filmari corespundea in mod miraculos cu locul din scenariu", spune Niculescu, adaugand ca premisa vizuala a filmului era a unui loc ce putea sa fie in Maroc, in Tunisia, in Algeria, in Egipt.
Sarcina principala a celor doi scenografi a constat in documentare: sa cuprinda o sinteza "a elementelor din universul vizual: decoratie, costume, obiecte, obiceiuri etc.". Ei, care veneau dintr-o alta lume decat cea araba, s-au documentat timp de o saptamana la Institutul Lumii Arabe din Paris, la muzee, au facut prospectiuni in Maroc, pentru a vedea case, vestimentatii, obiecte – tot ce tinea de munca lor la acest film. Au facut-o "atent si profesionist". Era si un pariu. Au fost socati, la inceput. Arhitectura li s-a parut primitiva, caci era "expresia posibilitatilor locale". Au descoperit apoi bogatia "din punct de vedere ornamental si coloristic" a locului, gasind "aceeasi maniera de a face arhitectura populara ca si in Romania", adaptata mijloacelor existente la fata locului. Si, ca doi profesionisti ce sunt, au continuat cu elemente de creatie personala, pentru a individualiza locul.
Viorica Petrovici, care a facut de-a lungul anilor atat scenografie de film, cat si de teatru, opera sau balet, a afirmat ca la crearea costumelor, ca si a decorului de altfel, s-au folosit elemente ale locului. Ea a stiut cum sa pastreze eleganta caracteristica femeilor de aici, sintetizand-o artistic in film.
