Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Pedigree-ul visat de fiul Mateiu nu era aristocratic, ci artistic: unchii Costache și Iorgu Caragiali au fost pionieri ai teatrului românesc, iar I.L. Caragiale, el însuși tată a doi scriitori, a ucenicit pe lângă ei, ca și Eminescu. Din păcate, a fost mai greu traductibil decât Eminescu însuși, ceea ce nu l-a împiedicat pe obscurul francez Andre de Lorde (în 1903) să-i plagieze - la Paris - «Năpasta» celui acuzat de plagiat... Nimeni n-a surprins mentalitățile românești de la «Porțile Orientului» cu mai mare acuitate decât antiromanticul I.L. Caragiale, arvanit cu rădăcini în Kefalonia”, șarja istoricul literar Paul Cernat în prologul unei minibiografii parfumate ca un măr roșu.
Ne-a definit și stalinismul, și postcomunismul
Dar să facem loc „învierii” lui nenea Iancu: „Înveți de la el mai mult decât de la sociologii epocii, așa cum Engels învăța de la Balzac mai mult decât de la istoricii sociali francezi. (E.) Lovinescu a trebuit să-și înghită frustrarea ideologică: departe de a se învechi odată cu maturizarea burgheziei noastre liberale, Caragiale a triumfat. Ne-a definit în subsidiar și stalinismul (Belu Silber: «comunismul românesc va fi o combinație între Stalin și Caragiale»), și postcomunismul”. Strălucitor! „Cu el - a plusat profesorul Paul Cernat -, «balcanismul» lui Anton Pann capătă identitate cultă, prin nastratineștile nuvele și povestiri Abu Hassan, Kir Ianulea, Pastramă trufanda, Calul dracului ș.cl. (și-a recuperat balcanismul în exilul voluntar de la Berlin, unde a ajuns după moștenirea mătușii Momuloaia și dezgustul provocat de procesul Caion, alimentat de inamicul Macedonski)”.
Veștejitor al romantismului naționalist
Pe același fir (magic): „I-a adaptat pe Poe, Mark Twain și Machiavelli, prefigurând, schimbând ce era de schimbat, felul în care Sadoveanu va adapta Genoveva de Brabant, și orientalele Halima, Sindipa și Ho-Jo-Ki. Filosemitul amic al lui Gherea și Ronetti Roman, veștejitor al romantismului naționalist, a fost un patriot autentic, alergic la demagogia patetică și un sentimental autocenzurat (când dă frâu liber sentimentalismului, Caragiale ratează literar). Fără acest subtilissim creator de limbaj, Urmuz și Ionesco ar fi greu de imaginat”.
Cuceritor al Veronicăi, apărător al Eminului
Paul Cernat, dezlănțuit: „Mircea Eliade îi va redimensiona halucinanta Căldură mare... în fantastica La țigănci. Existențialiștii îl redescoperă în cheie abisală, proza «suciților» din anii ’60 îl reinventează pe autorul lui Cănuță, om sucit, Marin Preda îl adoptă ca sursă a stilului moromețian, Radu Cosașu face din el un icon, postmodernii optzeciști și nouăzeciști îl vor lua drept portdrapel, iar N. Steinhardt face din «pupat toți Piața Independenți» un etalon al împăcării creștin-ortodoxe autohtone. Demitizantul satiric a fost, culmea, primul mitizator important al lui Eminescu; după ce i-a răpit-o, vremelnic, pe Veronica, s-a revanșat certându-se definitiv, în apărarea lui postumă, cu Maiorescu”.
Reper al presei umoristice
Mai departe, cu ochii și mintea pe, poate, cel mai reușit (și nesimandicos) portret al sevelor caragialiene: „«Urbanul» nenea Iancu a fost și un animator al literaturii rurale din epocă. Iar mahalaua și periferia își au în el un asset. Reper al presei noastre umoristice, în frunte cu Moftul român (editat împreună cu Toni Bacalbașa), Caragiale a debutat în 1873 în Ghimpele cu un SF satiric (Cronică fantastică) în același an în care viitorul său prieten politic Take Ionescu publica SF-ul antijunimist Spiritele anului 3000. Coleg, în redacția Timpului, cu Eminescu și Slavici, colaborator și redactor la un număr apreciabil de reviste, a redefinit, pe linie satirică, limbajul publicistic autohton, inseparabil de proză”.
La 18 ani, susținea „republica de la Ploiești”
Mai mult (și mai bun): „Susținător, la 18 ani, al «republicii de la Ploiești» imortalizată, retrospectiv, în ironica Boborul, s-a lepădat de liberalismul începuturilor («Rică Venturiano sunt eu») pentru conservatorismul junimist, al cărui prim reprezentant teatral a fost. Conservator democrat, întâlnește socialismul gherist în pamfletul Din primăvară până-n toamnă (despre răscoala din 1907) publicat în Die Zeit. Marile comedii, capodopere ale teatrului autohton (O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, Conu Leonida față cu reacțiunea, D’ale carnavalului), ca și drama «dostoievskiană» Năpasta, stau sub semnul lui Maiorescu. Nuvelele naturaliste (Păcat, O făclie de Paște, În vreme de război ș.a.) intră însă în «parohia» lui Gherea, cu care s-a asociat la conducerea berăriei de la Gara din Ploiești și s-a încuscrit”.
As al prozei fantastic-folclorice
Paul Cernat, irezistibil: „Caragiale a fost și un as al prozei fantastic-folclorice (La hanul lui Mînjoală) și psihedelice. Proza înnebunirii, ghinionului abisal și sinuciderii au în el un reprezentant comparabil cu Strindberg. Enigmatica Inspecțiune și obsedanta Două loturi au dat enorm de furcă interpreților. Rămân multe de spus și despre piesele de teatru colaterale, unele surprinzătoare. Diabolic în precizia detaliilor, compatibil cu flaubertienele Bouvard et Pécuchet și Dicționarul ideilor primite de-a gata, I.L. Caragiale a făcut din Mitică, «Bucureșteanul prin excelență» al Micului Paris, un regățean mitic, pus sub semnul patronului Bucureștilor, dar transformat în stigmat de ardeleano-bănățenii «de școală nouă»”.
Poet în cheie ironică
Aproape de respiro: „Intrate în memoria colectivă, Momentele sunt de fapt ultimul «răcnet» al dramaturgului. A fost, ocazional, și poet minor, dar decent, în cheie ironică. Epistolier delicios și cu miez în corespondența cu Delavrancea și Zarifopol, dar nu numai. Moralist de finețe, trecut prin multe literaturi, poate da încă multe pâini de mâncat comparatiștilor. Ca și congenerul (mai sentimental) Cehov, n-a scris și romane, dar n-a avut nevoie. «Ultimul ocupant fanariot», cum l-a numit un detractor, ne-a reprezentat și ne reprezintă în vorbirea și mentalitatea noastră, în viața noastră publică și privată. Dacă natura umană există, I.L. Caragiale a fost un ilustru explorator al ei. Să ne trăiască!”. Amin!
„Bufnița” și unguroaicele din piața Brașovului
Și câteva calde aduceri aminte cu nenea Iancu (prima-n condei, amica Cella Delavrancea): „Brașovul era un loc de predilecție pentru el. Se ducea în piață să se certe cu unguroaicele, prefăcându-se că e un om prost și cicălitor, și nu se lăsa până nu ajungea cu gâlceava la culme. Scenele acestea povestite de Caragiale, cu accentul bietelor vânzătoare exasperate, aveau un haz irezistibil. Privirea lui adâncă cerceta cu solemnitate de bufniță cotloanele sufletești, prindea pricinile mecanismului psihologic, înregistra neiertător toată gama vanității omenești, sămânța cea mai de seamă a inspirației sale. Caragiale era născut om de teatru. De aceea piesele lui rămân veșnic vii, incisive ca gravurile marilor pictori olandezi, iar nuvelele se pot amplifica ușor pe scenă, păstrând aceeași vervă plină de seva unui adevăr nepieritor”.
Masa necurată
Și mai și (cum și-l amintea Victor Eftimiu): „Odată Caragiale se hotărî să-și reînceapă scrisul. El îl încunoștință pe Vlahuță, rugându-i să cumpere o masă mică, albă, de brad, ca să adeverească vorba poetului: Cu perdelele lăsate/Șed la masa mea de brad... Buna doamnă Vlahuță, al cărei surâs suav mi-l aduc aminte și azi, era o gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără rezerve a ilustrului său soț și a prietenilor acestuia. Se grăbi să-i cumpere această masă. Caragiale sosi din Berlin și se apucă de lucru. Dar n-apucă să scrie cele dintâi rânduri și călimara se răsturnă, pătând scândura netedă și albă. Atunci maestrul se sculă repede și n-a mai scris nimic”.
Semn rău
Apoi? „I s-a părut că e un semn rău. Lângă pata de cerneală a scris: «Toate meseriile necurate lasă pete», și s-a iscălit. De atunci «masa lui Caragiale» a rămas celebră. Toți oamenii de seamă care au fost ospătați mai târziu în casa lui Vlahuță au lăsat câte ceva pe masa aceasta. Unii scriitori câteva rânduri, alții numai iscălitura, pictorii o schiță. Șt. O. Iosif a scris: «Și soarele are pete și cu toate acestea e tot soare». Goga a lăsat o gândire: «Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca picăturile de sânge pe câmpul unei lupte»”. Oare unde o fi astăzi această masă?
22.000 de lei pentru aducerea lui Caragiale acasă
La 9 iunie 1912, I.L. Caragiale a murit la Berlin, în locuința din Schöneberg. La 27 iunie 1912, rămășițele pământești au fost depuse în cavoul capelei din cimitirul Erster Schoneberger Friedhof, în prezența familiei și a prietenilor Barbu Ștefănescu Delavrancea și Alexandru Vlahuță. La 1 septembrie 1912, Ministerul de Interne din România a deschis un credit de 22.000 de lei pentru aducerea trupului lui Caragiale în țară (și pentru înmormântare). La 18 noiembrie (același an), sicriul cu rămășițele mortuare a sosit în sfârșit în țară (după cinci luni de rătăciri, nu mai insistăm) și a fost depus la biserica Sfântul Gheorghe Nou din București. Patru zile mai târziu, la 22 noiembrie, a fost reînhumat la Cimitirul Bellu, în apropiere de mormintele poeților prieteni Mihai Eminescu și George Coșbuc.
Cu „Fulgerul” spre Italia
Îndrăgostit la prima vedere de fiica unui arhitect italian - Alexandrina Burelli -, I.L. Caragiale a cerut-o de nevastă (și a primit-o), luna de miere consumându-se, potrivit ziarului „România Liberă” din 10 ianuarie 1889, în „Cizmă”: „Sâmbătă s-a oficiat căsătoria civilă, iar duminică căsătoria religioasă a amicului nostru Caragiale, directorul general al Teatrelor, cu gentila d-ră Alexandrina Burelli. Căsătoriţii au plecat ieri seară, cu Fulgerul spre Italia”.
172 de ani de ani se vor împlini în 30 ianuarie 2024 de la „nașterea” oficială a lui I.L. Caragiale (născut, de fapt, pe 29 ianuarie 1852)
28 octombrie 1948 este data la care I.L. Caragiale a fost ales, post-mortem, membru al Academiei Române
„Eu nu scriu decât despre viața noastră, ci pentru viața noastră, căci alta nu cunosc și nici mă interesează”, I.L. Caragiale
„Nimeni n-a surprins mentalitățile românești de la «Porțile Orientului» cu mai mare acuitate decât antiromanticul I.L. Caragiale”, Paul Cernat, istoric literar
„Caragiale a fost un patriot autentic, alergic la demagogia patetică și un sentimental autocenzurat (când dă frâu liber sentimentalismului, ratează literar)”, Paul Cernat, istoric literar
