Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În tradiţia creştin ortodoxă, 24 iunie este ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, eveniment ce pregăteşte minunea naşterii Mântuitorului dintr-o fecioară.
Ziua Sânzienelor ar avea la origine un cult roman pentru zeiţa Diana, numele de Sânziana, aşa cum este cunoscută sărbătoarea autohtonă în special în Ardeal, provenind din „Sancta Diana”, în timp ce în Muntenia şi Oltenia se sărbătoreşte Drăgaica, după numele slav.
„Pârvan presupune că Diana daco-romană (Diana sancta, potentissima) era aceeaşi divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot, IV, 33). Această echivalenţă, oricât de probabilă ar fi ea, nu este încă demonstrată, dar nu este nici o îndoială că sub numele roman al Dianei s-ar ascunde, sincretizată sau nu, o zeiţă aborigenă. Or, cultul acestei zeiţe a supravieţuit după romanizarea Daciei şi numele de Diana se găseşte în vocabula românească zâna. Diana Sancta din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (San(cta) Diana), figură centrală a folclorului românesc. Continuitatea religioasă şi lingvistică a fost asigurată mai ales datorită faptului că procesul de transformare a avut loc într-un mediu popular, adică rural (campestru şi silvestru)”, scria Mircea Eliade.
Legendele spun că Sânzienele sunt fete foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii. Ele se prind în horă şi "dau puteri" deosebite florilor şi buruienilor, care pot deveni plante de leac, bune la toate bolile. În popor se crede că în noaptea Sânzienelor zânele zboară prin aer sau umblă pe pământ. Ele cântă şi fac să rodească holdele, înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolnavii, apără semănăturile de grindină. Dacă oamenii nu le sărbătoresc, Sânzienele se răzbună, amintindu-şi că fac parte din familia Ielelor.
Bătrânii povestesc că, în noaptea de Sânziene, ielele se adună şi dansează în pădure. Cine le vede rămâne mut pentru totdeauna sau damblageşte. Tot ei cred că cine nu le respectă poate avea parte de multe nenorociri: cel care spală, coase sau mătură în acea zi poate muri înecat ori fulgerat.
Asociate solstiţiului de vară, Sânzienele sunt, în tradiţia populară, zânele vesele ale belşugului, ale cântecului şi dansului.
În noaptea ce precede această zi, minunile sunt posibile, forţele benefice, dar şi cele malefice stăpânesc Pământul.
Alaiul Sânzienelor
În Noaptea de Sânziene se fac focuri în care se aruncă substanţe cu arome puternice, băieţii agită făclii, se strigă şi se cântă din bucium. Localnicii din satul bistriţean Maieru păstrează obiceiul vechi de câteva sute de ani ca, în ajunul sărbătorii de Sânziene, să aprindă focuri prin care sar pentru a se purifica.
Practicile legate de cunună, aprinderea unei torţe de către flăcăi, torţă numită făclia de Sânziene, alte caracteristici specifice Sânzienelor, îi îndreptăţesc pe etnologi şi folclorişti să considere această sărbătoare drept una a Soarelui.
La baza acestor ritualuri stau florile galbene numite sânziene ce cresc în poieni şi care sunt culese de fete, în muzica şi chiuiturile flăcăilor, pentru a le împleti apoi în formă de cerc pentru fete şi de cruce pentru băieţi. Cununile se pun în casă, pe porţi, la ferestre, pe şuri, pe stupi şi chiar pe ogoare, în credinţa că ele vor ocroti casa şi gospodăria, vor aduce noroc, sănătate şi belşug.
Hora Sânzienelor
Fetele îşi aruncă aceste cununi pe un acoperiş, cele care rămân prinse prevestind măritişul apropiat, sau peste vite: dacă nimereşte una tânără, fata se va căsători cu un tânăr, iar dacă i se prinde cununa într-una bătrână, un om în vârstă îi va fi alesul.
Pentru a-şi vedea sortitul, fetele dorm în noaptea de Sânziene cu un bucheţel din aceste flori sub pernă. De asemenea, dacă le poartă în păr sau la sân, fetele, dar şi femeile măritate vor fi mai atrăgătoare şi mai drăgăstoase.
Un alt obicei este alaiul Drăgaicei – cea mai frumoasă şi mai cuminte dintre fetele satului, care colindă alături de alte tinere îmbrăcate în alb. La răscruci, fetele se opresc şi fac o horă cântând. Se mai obişnuieşte şi ca fetele să fie udate de flăcăi, care umblă prin sat din zorii zilei cu flori de sânziene la pălării.
“În alte locuri din țară, sărbătoarea se numește Drăgaică. Câteva fete frumoase se fac Drăgăici. Una dintre ele se îmbracă în mireasă. Ea are puteri deosebite, dă bob grâului, miros florilor... După ce a fost Mireasă-Drăgaică, fata nu se poate căsători timp de trei ani. De trei ani are nevoie să se curețe de forțele luminoase cu care s-a impregnat într-o singură zi!”, scria Irina Nicolau în Ghidul sărbătorilor românești
Tot de Sânziene există un ritual al spălării cu rouă. Roua trebuie adunată în zori de pe plante, în locuri necălcate, pe o pânză albă, stoarsă apoi într-o oală nouă. Bătrânele care se ocupă de asta aduc apoi roua în sat, fără a vorbi pe drum şi evitând să întâlnească pe cineva. Cu această rouă se vor spăla fetele care vor să se mărite repede, dar şi femeile măritate care vor să fie iubite de soţi şi să aibă copii frumoşi şi sănătoşi.
O superstiţie care se referă tot la dragoste spune că îndrăgostiţii care fac împreună baie în râu sau în mare de Sânziene se vor iubi toată viaţa.
„Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…”, scria Mircea Eliade.
“La Sânziene se înjumătăţeşte anul, iar la miezul zilei Soarele joacă pe cer”. E ziua în care vara începe să dea înapoi, iar cucul amuţeşte, căci a cântat neîntrerupt trei luni. În dimineaţa de Sânziene fetele se spală goale în rouă pentru a fi drăgăstoase.
Sânzienele sunt şi o sărbătoare a iubirii, e ziua în care e bine să faci dragoste, căci Sânzienele aduc bucurie şi rod celor care le serbează. La Sânziene păsările se jelesc căci începe vara să dea spre iarnă. Bărbaţii dau flori fetelor, căci de Sânziene, florile şi tot câmpul încep să dea-napoi. Sânziana umblă în această zi, cea mai lungă din an, pe de-asupra pământului, cântă şi dansează, însoţită de zâne tinere fecioare, purtând toate cununi de flori pe cap şi spice de grâu.
În Noaptea de Sânziene înfloreşte şi „iarba-fiarelor”, care va lumina în întuneric ca aurul, iar la răsărit va picura sânge, lăsând urme roşiatice pe pământ. I se mai spune „iarba-tâlharilor”, pentru că hoţii şi haiducii pot deschide orice încuietoare cu ea. Tot atunci se culege „nebunariţa”, cea mai veche plantă folosită în ritualurile magice, folosită de vrăjitoare pentru a putea zbura.
24 iunie e altă sărbătoare compusă din straturi. În funcție de zonă, unul sau altul dintre staturi are rolul principal. În Bucovina, de pildă, Sfântul Ion de Vară se bucură de o ținere specială, fiind identificat cu Sfântul Ioan cel Nou, ale cărui moaște se află la Suceava. Oamenii merg acolo în pelerinaj [...] În alte locuri, greutatea sărbătorii este dată de relația cu Sânzienele, niște zâne bune care zboară noaptea prin văzduh.
O lume în care fantasticul, magia domnesc pentru o noapte, cea a solstiţiului de vară, generator de sărbători încărcate încă de o simbolistică specială, mai ales în lumea anglo-saxonă sau în cea nordică.
Atmosfera magică a acestei sărbători păgâne a inspirat creaţii literare remarcabile, dacă ar fi să amintim numai Nopţile de Sânziene de Mihail Sadoveanu, Noaptea de Sânziene, de Mircea Eliade, Jocul Ielelor, de Camil Petrescu, Hora Domniţelor de Radu Stanca… titluri de referinţă ale literaturii române pornite de la simbolistica zânelor despre care se credea că susţin echilibrul lumii, că pot aduce fericirea, dar şi orbirea, pierderea minţii sau chiar moartea celor care le priveau jocul, se prindeau în hora lor sau încercau s-o rupă.
Şi pentru că trăim în secolul al XXI-lea, marcat de globalizare, dar şi de dorinţa acută de păstrare a identităţii, asociaţia non-profit La Blouse Roumaine a propus, de sărbătoarea Sânzienelor, Ziua Universală a Iei, care a căpătat amploare internaţională graţie La Blouse Roumaine on-line community. Românii din toată lumea văd în acest element al costumului popular un simbol al identităţii şi creativităţii populare româneşti.
În 21 ianuarie 2013, La Blouse Roumaine a propus ca ziua de 24 iunie, Sânzienele, să marcheze celebrarea Iei româneşti. Evenimentul s-a bucurat de un succes imens, fiind sărbătorit, încă din primul an, pe 6 continente, în peste 50 de ţări din lume.
Croită în formă de cruce, dintr-o singură bucată de pânză, cu o deschizătură în partea de sus, ia este de fapt o cămaşă de sărbătoare, din pânză albă, bumbac, in sau borangic, împodobită cu broderii. Tehnica decorării ei s-a transmis de la o generaţie la alta. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură.
Fineţea şi eleganţa materialelor folosite, croiul şi armonia cromatică au făcut din această piesă vestimentară, de multe ori, obiect de artă. Principese, regine, boieroaice au apreciat-o, de-a lungul timpului, la fel de mult ca pe realizările marilor case de modă ale vremii.
Adoptarea la Curte a modei costumului tradiţional românesc i se datorează Reginei Elisabeta, care a încurajat doamnele din suita ei să se înveşmânteze în straiul tradiţional. „Oare există tablou mai încântător decât o ţărancă româncă, îmbrăcată în costum popular, cu fustă roşie sau oranj, cu broboada galbenă aruncată peste cozile negre, cu ochi mari, negri şi luminoşi, cu ulciorul verde pe cap, grăbindu-se spre casă, sau o doamnă româncă, cu veşminte splendide, cu un minunat văl alb sau galben, lucrând la războiul de ţesut?", scria Regina în introducerea la cartea The Art of Tatting, scrisă de prietena sa, Lady Katerin Hoare, apărută la Londra în 1910. Un portret al ei, semnat de pictorul american George Healy, o prezintă, de altfel, în costumul naţional de Muscel.
Costumul naţional devenise o piesă de vestimentaţie nelipsită din garderoba doamnelor şi a tinerelor fete. Anuarul naţional al României pe anul 1903 indică patru adrese de unde se puteau achiziţiona costume naţionale. Vestita firmă “Djaburov” şi Bazarul Societăţii “Furnica”, aflată sub patronajul reginei Elisabeta, erau cele mai importante.
Dar cea care a “promovat”, cum am spune astăzi, ia de la portul popular la “fashion” a fost Regina Maria.
“În a doua jumătate a secolului XIX se întâmplă ceva deosebit. La noi se instaurează o dinastie străină care este fermecată de acest costum popular. În momentul în care Regina Maria se îmbracă în costum popular, boieroaicele fac la fel. Chiar sunt obligate, pentru că în invitaţiile la palat se preciza ca ţinuta obligatorie să fie portul popular”, afirma istoricul Georgeta Filitti, amintind că, până la Primul Război Mondial, costumul românesc cunoaşte o strălucire deosebită: se comandă, se cumpără, se exportă în străinătate, se fac filmări, ajungând în rândul elitelor.
Regina Maria apare singură, alături de membri ai familiei regale sau de doamnele de la curte, în minunate straie tradiţionale, pe care a dorit să le facă cunoscute întregii lumi.
Primul concurs de frumuseţe de pe teritoriul României, la Expoziţia Jubiliară organizată în 1906 în parcul Filaret din Bucureşti, a fost câştigat de o tânără din Sălişte, îmbrăcată într-un splendid costum popular.
Ceva mai târziu, în 1940, Henri Matisse termina pictura La blouse roumaine, începută în 1939, inspirată de iile româneşti dăruite de pictorul Theodor Pallady. El se înscrie, de altfel, într-o serie de opere cu acest subiect. Motivul iniţial al tinerei cu un corsaj extrem de larg s-a păstrat de la început până la sfârşit. Pictorul s-a întors însă de mai multe ori la fond, eliminând treptat decorul de flori şi fotoliul pentru a lăsa figura şi mânecile să invadeze tot spaţiul. Această piesă vestimentară, remarcabilă atât prin mânecile sale bufante, cât şi prin albul decorat cu motive geometrice şi vegetale, leagă printre altele două opere ale artistului „Bluza românească” şi „Visul”. Matisse îi mărturisea lui Pallady într-o scrisoare că realizarea „Visului” a durat un an.
Tablourile lui Matisse cu ia românească l-au inspirat, după aproape patru decenii, pe creatorul de modă Yves Saint Laurent, care le-a dedicat colecţia sa haute couture de toamnă-iarnă 1981, prezentată la Paris şi intrată de-acum în istoria modei. „A fost, în mod clar, o poveste de dragoste. Când a decis să facă o colecţie «românească», a fost cu totul neaşteptat. La vremea aceea locuia în Marrakesh, dar a fost oricum o dorinţă reală. S-a inspirat din ceva ce îi plăcea extrem de mult”, scria Didier Grumbach, decan al Institutului Francez de Modă.
În 2009, la un an de la moartea lui Yves Saint Laurent, colecţia a ajuns şi la Bucureşti.
Yves Saint Laurent a fost urmat de Kenzo sau Jean Paul Gaultier, care, la rândul lor, s-au inspirat din cămaşa populară românească după ce Nadia Comăneci a apărut îmbrăcată cu o ie.
Au urmat creaţii de Oscar de la Renta, Agatha Ruiz de la Prada, Anna Sui sau Philippe Guilet. Cântăreaţa Adele apărea, în 2013, în revista americană Vogue într-o creaţie Tom Ford, ce reinterpreta iile din zona Sibiului.
Fotografii din perioada interbelică, din colecţia britanicei Beryl de Zoete, alături de o incursiune în imagini a iei până la colecţiile vestimentare semnate de Yves Saint Laurent şi Tom Ford, au făcut istorie.
Ia, caracteristică portului naţional românesc, făcută din pânză şi împodobită cu alese cusături, este matricea noastră culturală, un simbol al identităţii şi al creativităţii spaţiului românesc, care dăinuie din timpuri străvechi. Materialele tradiţionale şi motivele aplicate (flori, fluturi sau elemente geometrice) reflectă şi astăzi conservarea moştenirii ancestrale, transmisă din generaţie în generaţie.
„Ia (…) este opera de vârf creată prin contribuţia nenumăratelor generaţii de femei. Ea comportă, încifrate în ornamente, aspiraţiile de bine, de fericire şi de frumuseţe ale poporului nostru. O îmbrăcăm pentru a ne confunda cu toţi acei care au contribuit la afirmarea noastră istorică. Este marca noastră identitară, care ne etalează cu toată demnitatea în rândul popoarelor lumii", declara dr. conf. univ. Varvara Buzilă.
