Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Născută într-o familie româno-poloneză - tatăl său fiind profesorul Gheorghe Miller/Milewski (descendent, zice-se, din conți polonezi), iar mama, Elena (născută Verghy, familie boierească din Moldova) -, Mărgărita Emilia a avut o copilărie zbuciumată. După moartea timpurie a tatălui și dispariția prematură din viață a surorii mai mari, Mărgărita a fost diagnosticată, greșit, cu Morbul lui Pott. Exasperată, dar îndârjită să-și protejeze copila, Elena Miller-Verghy și-a adunat cea mai mare parte din avere, și-a luat fetița și a apucat calea Occidentului. Au călătorit mai întâi la Paris, apoi la Geneva, orașe în care micuța Mărgărita a deprins tainele a nu mai puțin de șase limbi străine (greacă veche, engleză, franceză, germană, spaniolă și rusă). În opt ani de tratamente și educație temeinică, fata fragilă și bolnăvicioasă s-a întrebat puțin câte puțin până când amenințarea tuberculozei osoase s-a estompat definitiv.
Elevă la școala „Mamițicăi”
Pasionată de literatură și istorie universală, de filosofii antici și poezia romantică, precocea Mărgărita avea doar 12 ani când a început o corespondență cu vestitul (pe atunci) Victor Hugo. În 1892, traducea în premieră într-o limbă străină (franceză) „Luceafărul” lui Eminescu („Quelques poésies” de Michaïl Eminesco, Paris), poet pe care a avut șansa să-l cunoască personal. După aproape un deceniu în Vest, Elena și Mărgărita Miller-Verghy reveneau în țară, mai întâi acasă, la Iași (unde un frate al mamei risipise aproape toate bunurile familiei), apoi la București. Cu ultimele resurse financiare, Elena Verghy, Mamițica, cum era alintată de propria fiică, a înființat o școală pe strada Primăverii, actuala Căderea Bastiliei, Pensionul Miller-Verghy cu clase primare și de liceu, fiind prima din România care a organizat examene de bacalaureat pentru domnișoare (1874) și a angajat ca profesori celebrități literare ale României. Mărgărita a urmat școala fondată de întreprinzătoarea sa mamă, dar și-a luat bacalaureatul la Azilul de fete „Elena Doamna” (1877).
Traducătoare a reginei
Pentru licența în litere și doctoratul în filosofie a ales însă Universitatea din Geneva. După absolvire și învestirea cu titlul de doctor (printre primele femei din România care și-au obținut acest titlu), tânăra Mărgărita Miller-Verghy s-a întors în cetatea lui Bucur și a îmbrățișat cariera didactică. A fost o profesoară reformatoare, reorganizând şi conducând ulterior cu mână de fier Şcoala normală de fete „Elena Doamna”. Nu s-a ferit de pionierat. A redactat manuale de referință în epocă - „Manual pentru învățarea limbii franceze” (1902), de exemplu - și alte instrumente utile pentru elevi, cum a fost de pildă lucrarea „Copiii lui Răzvan” (1912), carte premiată de Academia Română. Faimoasă și titrată, Mărgărita Miller-Verghy devenea în 1914 traducătoarea oficială a scrierilor reginei Maria, tălmăcind operele acesteia din engleză în limba română. A mai tradus din engleză „Regele Lear”, „Macbeth” și „Cum vă place”, piesele lui William Shakespeare, pentru dramatizări cerute de Teatrul Național din București.
În cerc germanofil
În această perioadă a scris pentru mai multe ziare și reviste: „Viața Românească”, „Dreptatea”, „Flacăra” și „La Roumanie” (ediția în limba franceză). Împreună cu Izabela Sadoveanu-Evan, Bucura Dumbravă și alte femei scriitoare a fondat Asociația Cercetașelor. Miller-Verghy a fost și scriitoare. A debutat cu o nuvelă (pasabilă) publicată cu sprijinul lui Barbu Ștefănescu Delavrancea (bărbat care a curtat-o intens pe Mărgărita - fără succes!) în presa vremii. A semnat apoi romanul „Theano” (1919), folosind pseudonimul „Dionis”. În 1914-1916, ani de neutralitate a României, Mărgărita a organizat un cerc cultural la București, considerat germanofil, la care participau printre mulți alții pianista Cella Delavrancea și Mateiu Caragiale. Aici a combinat-o craiul Mateiu, vânător de fuste moșierești și titluri aristocratice inventate, pe Marica Sion, fiica poetului Gheorghe Sion (zaharisita Marica l-a și luat de bărbat pe Mateiu, deși între cei doi porumbei se căsca o diferență de 25 de ani!).
Mama orfanilor și a săracilor
În 1916, când România a intrat în război alături de Antantă, iar Puterile Centrale au invadat țara, școala „Elena Doamna” a fost transformată în spital militar. Mărgărita s-a înscris ca asistentă la Crucea Roșie Română. În iunie 1918, a pus umărul, alături de Maruca Cantacuzino, la conturarea unei societăți filantropice pentru orfanii de război, a finanțat magazine de caritate și a continuat să ajute copiii aflați în nevoie chiar și după încheierea războiului. Perioada interbelică a prins-o pe Mărgărita în plină vervă culturală. În 1919 publica la Paris ghidul de călătorie „România în imagini”, cu speranța de a ajuta la construirea în Occident a noii imagini a României Mari. Trei ani mai târziu, era admisă în Societatea Scriitorilor. A fost și etapa în care a condus un mic teatru bucureștean deținut de Maison d’Art, dar și în care a scris abundent literatură pentru copii.
Nenorocirea de la Paris
A urmat apoi marea cumpănă. Aflată în vizită la Paris, Mărgărita se întorcea cu un taxi de la Muzeul Gustave Moreau când automobilul în care se afla a fost izbit violent de un camion. Multitudinii de răni care au ținut-o zile în șir la vama dintre viață și moarte i s-a adăugat, ireversibil, pierderea vederii la ambii ochi (izbitura puternică a provocat dezlipirile de retină). A fost tratată câțiva ani la clinica doctorului Sourdille din Nantes, nu și-a revenit niciodată pe deplin, dar a continuat să scrie și să traducă dictând unei secretare. Accidentul și lunga convalescență i-au stârnit interesul pentru spiritualitate, astfel că la mijlocul anilor 1920 Mărgărita devenea membră a Societății Teozofice. Spirit vivace, această mândră doamnă a României constituia în 1925, alături de Adela Xenopol, Societatea Scriitoarelor Române, ea fiind desemnată vicepreședintă. A făcut parte și din comitetul de conducere al publicației „Revista Scriitoarelor Române” (1926), împreună cu Adela Xenopol, Aida Vrioni, Sofia Nădejde și Hortensia Papadat-Bengescu. A publicat în această revistă, sub diverse pseudonime (Ariel, Dionis, Ilie Cambrea, Ion Pravilă, Mama Lola, Marg. M-V., Marmill), nenumărate articole cu ecou în epocă: „Tudor Arghezi”, „Pe malul mării”, „Aspecte”, „Regina noastră”, „Dragoste”, „Revista noastră”. Corespondența dintre ea și Aida Vrioni, păstrată astăzi în Arhivele Naționale, dă dovadă despre zbaterile Mărgăritei în încercarea de a strânge fonduri și a ține astfel pe piață această publicație creată de femei pentru femei.
Și-a scris romanele în limba lui Balzac
De remarcat că Mărgărita Miller-Verghy își scria romanele în limba franceză, abia apoi le tălmăcea în română. Această deprindere bizară, formată în lungii ani ai copilăriei consumate în școli din Franța și Elveția, n-a împiedicat-o să câștige respectul corifeilor culturii noastre, care au recompensat-o cu premiul Academiei Române pentru romanul „Cealaltă lumină”. Cel mai cunoscut roman al ei rămâne însă „Prințesa în crinolină” - prima intrigă poliţistă românească (ușor naivă) scrisă de o femeie. Mărgărita a iscodit și nuvele („Umbra pe ecran”), piese de teatru („Prințul cu două chipuri”, „Garden-Party”, „Gura Lumii”), albume de artă populară („Izvoade strămoșești” - premiul Academiei Române), antologii („Evoluția scrisului feminin în România”) etc. În anii ’40, Mărgărita a trudit la radio, unde realiza emisiuni închinate dramaturgiei.
Moartea în iarna stalinistă
Comunizarea forțată a României i-a îngreunat bătrânețea Mărgăritei Miller-Verghy. Sărăcită și bolnavă, dependentă de fostele eleve pentru a rămâne pe linia de plutire, a supraviețuit ani buni din traduceri și o pensie mizeră alocată de Societatea Scriitorilor. Intrată în deceniul 8 de viață, oarbă și slăbită, Mărgărita s-a retras la Azilul pentru bătrâni „Mitropolitul Ghenadie” (București, strada Labirint, nr. 78). A murit în iarna anului stalinist 1953, în 31 decembrie, cu o zi înainte de a împlini 88 de ani.
161 de ani s-au împlinit în 1 ianuarie de la nașterea Mărgăritei Miller-Verghi.
Mărgărita Miller-Verghi a primit de două ori Premiul Academiei Române, o dată pentru romanul „Cealaltă lumina”, și încă o dată pentru lucrarea „Izvoade strămoșești”.
1914 este anul în care Mărgărita Miller-Verghy a devenit traducătoarea oficială a scrierilor reginei Maria a României.
În anii 1930, Mărgărita Miller-Verghy, Elena Văcărescu, Lucia Demetrius și alte câteva femei remarcabile au achiziționat, printr-o fundație, mai multe vile la Balcic, pe care le-au transformat ulterior în case de creație unde erau găzduiți pictori, muzicieni, scriitori.
6 limbi străine stăpânea Mărgărita Miller-Verghy: greacă (veche), engleză, franceză, germană, spaniolă și rusă.
Explicații foto:
1. Mărgărita Miller-Verghy, la senectute.
2. Mărgărita Miller-Verghy, femeie frumoasă și puternică.
3. Mărgărita, copilă.
4. Coperta lucrării Mărgăritei Miller-Verghy, „Copiii lui Răzvan”, Atelierele Grafice Socec, București, 1912.
5., 6., 7. și 8. Scrisoarea Mărgăritei Miller-Verghy trimisă Aidei Vrioni, cele două scriitoare colaborând la editarea „Revistei Scriitoarelor și Scriitorilor Români” (București, 1929).
9. Mărgărita Miller-Verghy, femeie în vervă (în centru, având în dreapta ei pe Aida Vrioni, iar în stânga pe scriitoarea Lucia Demetrius și cântăreața Viorica Vrioni).
Sursa foto: Arhivele Naționale ale României.
Citește pe Antena3.ro
