Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„«Evreul Iosef Hechter de la Dunărea Brăilei», debutat ca poet la Iași în adolescență sub numele Eraclie Pralea și ca publicist sub pseudonimul consacrat, cu articolul Bacalaureatul, generația violenței și altele, a fost scos din «provincie» și plasat în elita generației tinere de Nae Ionescu, brăilean și el, care-l remarcase la bacalaureat ca președinte al comisiei. Tot Nae îi va deveni mentor și «tată» ideal. Sebastian se va lega afectiv de el împotriva oricăror incompatibilități, până la moartea controversatului maestru. De «burghezul» Eugen Lovinescu nu s-a apropiat din nepotrivire de caracter”, aprecia istoricul literar Paul Cernat în deschiderea unei minibiografii delicate dedicate autorului romanului „De două mii de ani”.
Certificat de maturizare politică și literară
În continuare, pe aceleași coordonate: „Ajuns la ziarul Cuvîntul, Sebstian publică asiduu pe toate temele disponibile. Este cronicar literar impetuos, comentator teatral și politic pasionat, moralist impenitent. Polemizează, apoi se împrietenește cu Mircea Eliade în anii aventurilor tinerești. Intră în vârtejul «criterionismului», care-i aduce nu doar faima precoce, ci și necazuri, după virajul lui Nae Ionescu spre Mișcarea Legionară. Va fi avertizat «teologic» și marcat prin prefața antisemită a acestuia la «De două mii de ani» (1934)”. Mai mult: „Acest roman etnic și generaționist despre drama și opțiunile identitare ale unui evreu român va fi certificatul său de maturizare politică și literară, care-l aruncă între tabere: între xenofobia românilor «verzi» și exclusivismul etnic al unor membri ai comunității evreiești (broșura Cum am devenit huligan consemnează una dintre marile polemici ale epocii)”.
Niciun indiciu despre identitatea evreiască
Punctul pe „i”: „Mihail Sebastian a rămas, de fapt, un «om singur», dar avid de integrare și recunoaștere, un om vulnerabil care-și trage forța din slăbiciuni și care a încercat să-și păstreze umanitatea într-o epocă dezumanizantă - evoca profesorul Cernat. Simpatiile de tinerețe pentru regimurile de mână forte se convertesc de-acum într-un democratism sceptic. Nimic din scrierile «autenticiste» (debutul editorial gidian din «Fragmente dintr-un carnet găsit», cazuistica erotică subtilă din «Femei», romanul ironic-afectiv al adolescenței brăilene din «Orașul cu salcâmi») nu trimite la identitatea evreiască”.
Melomania, schiul, scrisul
În completare: „Pierdut, apoi rescris, «Accidentul» (1940) e un fermecător roman al evadării «în sus», prin vacanță montană, și al eliberării prin schi. De fapt, Sebastian a fost un utopist al jocului de-a vacanța, un idealist animat de evadări sentimentale în afara «terorii istoriei». Melomania, schiul, scrisul și prieteniile i-au fost adevăratul sprijin, deși își pierde multe prietenii în anii marii epidemii de legionarism. Fără a fi un asimilist - releva Paul Cernat -, s-a vrut dincolo de orice particularisme etnice, dar amenințarea antisemită l-a obligat să se replieze. A avut în schimb norocul unor prieteni români influenți, care l-au ajutat la greu în anii ‘40. Bun amic cu Camil Petrescu, Mihail Sebastian și-a împărțit cu el succesul în teatru, admirația pentru Proust și, uneori, iubitele (avantaj Camil)”.
Victimă înspăimântată
Printre ultimele comentarii critice: „Sebastian rămâne unul dintre cei mai iubiți și mai jucați dramaturgi români interbelici: «Steaua fără nume», «Jocul de-a vacanța», «Ultima oră» sunt repere ale genului. Format în spiritul culturii franceze, cu un lung stagiu parizian, dar îndrăgostit de literatura engleză, ajunge filo-britanic în anii războiului, apoi victima înspăimântată dă credit «eliberatorilor» sovietici». Individualist defetist, este însă mefient față de noii oportuniști, iar ultima vacanță montană l-ar fi expus, probabil, unei condamnări în procesul Pătrașcanu”, mai specula Cernat.
Patru decenii de așteptare
În loc de concluzie: „Recuperat selectiv în deceniile următoare, a rămas unul dintre scriitorii cei mai cenzurați și mai manipulați postum. Document existențial și istoric major, dar și extraordinar «roman» involuntar, «Jurnalul» va trebui să aștepte patruzeci de ani pentru a fi editat. Împreună cu publicistica și eseistica sa - foaie de temperatură înaltă a unei epoci - îl plasează pe Mihail Sebastian printre scriitorii și intelectualii noștri de maximă relevanță”.
Sărac și umilit
Mihail Sebastian și-a notat aspecte din viață de-a dreptul tulburătoare în jurnalul care avea să-i aducă de altfel faima, în special după 1989: „Din nou preocupat de bani. Simt mereu mai mult scumpirea vieții și bugetul meu dezechilibrat. Din 20.000 de lei luați în contul romanului (Accidentul), nu mai am, după plata chiriilor, nici un ban. Ce comic de puțini bani mi-a adus cartea asta, care înseamnă câțiva ani de muncă! Mă simt sărac și sunt umilit de această sărăcie, cu care totuși ar fi trebuit să mă obișnuiesc până acum”. Viața nu era, așadar, deloc roz în perioada interbelică, nici măcar pentru un avocat cu mare succes la publicul cititor de gazete, romane, piese de teatru etc.
Schiorul fricos (și orgolios)
Tot în jurnal însă Mihail Sebastian consemna și amănunte menite să-i dea încredere și satisfacție. Iată, de pildă, ce nota într-o sâmbătă de iarnă (9 ianuarie 1937): „Prima mea zi de schi. N-aş fi crezut că va merge așa de uşor. Aveam un fel de vanitate copilăroasă de a mă simţi instalat pe schiuri - în perfecta mea ţinută reglementară (pe care mi-am improvizat-o în ziua plecării de la Bucureşti), dar nu credeam că voi reuşi vreodată să fac vreo ispravă cu echipamentul meu, puțin cinematografic.
Alaltăieri, la Predeal, unde ne oprisem cîteva minute la vila Manolovici, ceream detalii cu oarecare sfială, fiindcă erau atîţia schiori vechi acolo - şi cînd cineva m-a întrebat, pentru a şti dacă voi învăţa sau nu:
- Eşti fricos?
- Da, am răspuns fără ocol și cu mare sinceritate.
- Atunci n-ai să înveţi niciodată, mi-a răspuns tipul, tranşînd discuţia.
Și totuşi am să învăţ. Din primul moment şi dîndu-mi drumul oarecum la nimereală, convins că voi cădea după primii metri - am străbătut vijelios (da, îmi place să spun vijelios) frumoasa pantă de la Stîna Regală - și, ce e mai comic, fără să cad. [...]
Ce dimineaţă fericită! Viaţa mai are unele lucruri să-mi spună.”.
Fețe-fețe în tinerețe
O carte remarcabilă a blurat în ultima vreme șablonul cultural construit în jurul personalității lui Sebastian - „Diavolul și ucenicul său. Nae Ionescu-Mihail Sebastian”. „Studiul Martei Petreu - consemna literatul Ioan-Bogdan Lefter în fuga acestui subiect sensibil - e un exemplu de cercetare de bibliotecă în urma căreia iese la iveală un lucru practic neștiut, ignorat de toată lumea, deși privește o figură culturală îndeajuns de proeminentă. Încercând să înțeleagă misterul fidelității tânărului evreu Sebastian față de profesorul său naționalist Nae Ionescu, autoarea se duce la colecția ziarului Cuvîntul și o parcurge”.
Psihologie paradoxală
Și? „Ei bine, va descoperi acolo altceva decât - probabil - se aștepta: un Sebastian dezlănțuit ca gazetar politic, de totală obediență față de maestru, deci extremist el însuși! Un caz - adică - de psihologie paradoxală, de fascinație și de subordonare a virtualei victime față de călăul simbolic. Prin documentarea impecabilă și prin calitatea argumentației, cartea e un model de cercetare; prin spectaculozitatea demonstrației - e entuziasmantă; prin problematică - impresionantă și neliniștitoare, obligând la reflecție asupra complicatelor teme ale istoriei trecute ori actuale”.
78 de ani s-au împlinit pe 29 mai 2023 de la moartea lui Mihail Sebastian
Sebastian a fost un utopist al jocului de-a vacanța, un idealist animat de evadări sentimentale în afara «terorii istoriei»”, Paul Cernat, istoric literar
Bun amic cu Camil Petrescu, Mihail Sebastian și-a împărțit cu el succesul în teatru, admirația pentru Proust și, uneori, iubitele (avantaj Camil)”, Paul Cernat, istoric literar
Sebastian a rămas, de fapt, un «om singur», un om vulnerabil care-și trage forța din slăbiciuni și care a încercat să-și păstreze umanitatea într-o epocă dezumanizantă”, Paul Cernat, istoric literar
Carte poștală expediată de Sebastian (de la Bran, pe 12 august 1938) către Camil Petrescu, în care-și chestionează prietenul dacă va fi la București pe 22 august, cel din urmă fiind în vacanță la Eforie
