Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Viitor savant și profesor titular al catedrei de istoria religiilor a Universității din Chicago (1962-1986), filosof, autor a zeci de volume științifice, de ficțiune, ori jurnale cu prize academice, adolescentul Mircea s-a călit în anii interbelici ai unui București (eliadesc) ancorat, literar, în scrierile lui Giovanni Papini („Un om sfârșit”), Jules Payot („Educația voinței”), Dante, Carlyle etc. Fascinat de cultul eului și de ritualuri bizare ale cultivării unei voințe de fier, liceanul ochelarist de la „Spiru Haret”, coleg cu Noica și frații Acterian, recunoștea franc în prima sa poveste amplă („Romanul adolescentului miop”): „Pentru mine pronunțarea poruncii vreau! era aproape un rit magic”. Asta nu l-a ajutat să evite rușinea de a rămâne corigent (în primul an de liceu) la limba română, la franceză și la germană. Bine, în acea perioadă, Mircea era atras mai degrabă de chimie și științele naturii.
Hipertrofia eului
„De-a lungul anilor de liceu - remarca la rândul lui Liviu Bordaș în prefața la ediția Jurnalul Național-Litera (2009) a „Romanului adolescentului miop” -, adolescentul Mircea Eliade va construi zeului Voință un cult păgân, al cărui mare preot și, deopotrivă, victimă sacrificială era el însuși. Înainte ca personajul lui Sartre să spună Infernul e Celălalt, Eliade hotărâse că Paradisul e Eul. Înainte de a citi ciclul romanesc al lui Maurice Barrès, Le culte du moi, descoperise funcția spirituală a hipertrofiei eului. Într-un articol din 1924, dedicat celui din urmă, va scrie: «În mijlocul deșertăciunii unei civilizații decadente, Barrès găsea purificarea în sine, adorându-se pe el însuși. Cultul eului nu e egoism, e scăparea din vârtejul patimilor și corupției contemporane, un adăpost și un izvor în același timp»”.
Om de piatră, om de miere
„Dacă literatura ocultistă și ezoterică, pe care o frecventează de timpuriu, i-a putut revela dimensiunile nebănuite ale ideii supraomului, ea nu este singura care întreține aspirația lui Eliade spre acest ideal - mai sesiza cercetătorul Liviu Bordaș. Voința, bărbăția, eroismul erau găsite în modele literare precum Brand sau Martin Eden, în viața autorilor iubiți, Dante sau Papini, în religii, la Ghilgameș sau Buddha. Pe Dante îl considera, cu o metaforă papiniană, un om de piatră, opus celor de miere, ca Petrarca sau ca romanticii. Îi citise cu entuziasm pe stoici și și construise o viziune proprie a omului superior al lui Emerson și a supraomului Nietzschean. Pe Iorga îl admirase ca pe un astfel de model înălțat deasupra muritorilor de rând”. Asta până l-a veștejit, într-un articol (Revista universitară, 1926) care a stârnit intense controverse în epocă.
15 minute de lovituri pe spinarea goală
Dar să ne întoarcem la cultivarea propriului eu și la supunerea acestuia prin orice mijloace, cele mai multe dureroase. Din nou Liviu Bordaș: „Pentru educarea voinței, Eliade practică un număr de exerciții pe lângă care cele ale lui Payot provoacă râsul. Își reducea desigur orele de somn, ca să câștige timp pentru lectură, dar a mers până la încercarea de a suprima somnul. Pentru a-și domina simțurile, îngurgita diverse lucruri dezgustătoare: pastă de dinți, săpun, gâze, gândaci, omizi. Ideea pare să-i fi venit de la acel nobil francez care locuise mult timp în colonii, pomenit într-un articol din ianuarie 1923 (Păianjenii, Ziarul științelor populare și al călătoriilor). Ispitele trupului erau alungate prin flagelare: cincisprezece minute seara, înainte de culcare, cu frânghia udă pe spatele gol”.
De ce nu putem ști nimic despre Dumnezeu?!
De-ar fi fost asta totul: „Eliade lupta, de asemenea, cu melancolia și cu amintirile, considerând că e unul din exercițiile indispensabile conștiinței eroice. Un alt exercițiu practicat cu consecvență era vizualizarea izbânzii și gloriei sale viitoare: «Viziunea gloriei mă liniștește întotdeauna când sunt necăjit. Iar dacă sunt necăjit rău de tot, încep a mă socoti geniu»”. Rândurile acestea înduioșătoare, ușor ridicole, au făcut parte dintr-un capitol eliminat din versiunea finală a „Romanului adolescentului miop” (editat de Mircea Handoca - „Mircea Eliade. Pagini regăsite”, Editura Lider, 2008). „În Memorii - completa Liviu Bordaș - își amintește un exercițiu menit a-l fereca pe dinăuntru și a-l face invulnerabil: «mă întindeam în pat, închideam ochii și mă imaginam într-una din lumile care mă fascinau - fie universurile romanelor astronomice ale lui Camille Flammarion, fie una din civilizațiile dispărute, Egiptul, Mesopotamia, India vedică, Grecia misterelor orfice. Rămâneam așa nemișcat, concentrat, cam o jumătate de ceas, până ce simțeam că devenisem cu totul prezent într-una din lumile acelea abolite sau extraterestre; începeam atunci să trăiesc acolo, să mă mișc într-un peisaj care îmi apărea ca singurul cu adevărat real, să întâlnesc ființe extraordinare, pasionate de probleme cu adevărat interesante și urgente (bunăoară, de ce nu putem ști nimic despre Dumnezeu?!, de ce nu s-a găsit încă o dovadă definitivă a nemuririi sufletului?). Când mă trezeam, după un asemenea exercițiu spiritual, îmi era perfect indiferent ce se întâmplase sau era pe punctul de a se întâmpla cu mine»”.
Despre conștiința virilă
De adăugat observațiile lui Liviu Bordaș: „Exersarea voinței avea un rol nu atât ascetic, cât viril, aproape tantric, am putea spune, anticipând chiar interesele sale de mai târziu. «Nu fuga de realitate mă tortura, ci voința de a stăpâni, renunțând, realitatea» - scrie el în Gaudeamus. Tot aici proclamă ca un adevăr propriu credința că «stăpânind o voință călită, îți poți îngădui toate experiențele, toate viciile, toate voluptățile, toate rătăcirile… Aceste, însă, după ce te-ai realizat lăuntric, după ce ți-ai luminat conștiința virilă». Granița dintre terapia volitiv-motivațională și exercițiile ocultiste era deschisă circulației în ambele sensuri. De la hipnoză și sugestie nu era decât un mic pas până la autohipnoză și autosugestie. Astfel, recenta carte a lui Émile Coué, La maîtrese de soi-même par l’autosuggestion consciente (1922) trebuie să-i fi folosit mai mult decât venerabilul manual al lui Payot, chiar dacă nu o spune în Memorii. Semnalând eforturile lui D.V. Baconshi de a divulga în România metoda terapeutului francez, Eliade se dovedește un vechi cunoscător al acesteia: «Secretul metodei este de a învăța cum să-ți imaginezi cu adâncă credință stările psihice și fizice care-ți sunt mai folositoare și care sunt, bineînțeles, omenește posibile. Înfăptuirea trebuie lăsată pe seama inconștientului, care reușește întotdeauna și nu greșește niciodată»”.
Citește pe Antena3.ro
Putere nemărginită, libertate absolută
Concluzia (evidențiată de cercetătorul Liviu Bordaș): „Chiar și inconștientul era înhămat la carul zeului Voință, care dobândește astfel controlul întregului psihism. Treapta ultimă a cultului eului: putere nemărginită, libertate absolută... Oricum, Eliade se vădește a fi un adevărat scriitor. Nu un estet, ci un scriitor de vocație. El scrie, scrie, scrie... De la vârsta de 13 ani, a umplut continuu caiete și fișe, din nevoia irezistibilă de a exprima - de a se exprima pe sine și lumea așa cum o trăia el”.
39 de ani s-au împlinit în 22 aprilie 2025 de la moartea lui Mircea Eliade.
„Pentru mine pronunțarea poruncii vreau era aproape un rit magic”, Mircea Eliade
„Viziunea gloriei mă liniștește întotdeauna când sunt necăjit. Iar dacă sunt necăjit rău de tot, încep a mă socoti geniu”, Mircea Eliade
„Pentru a-și domina simțurile, (Mircea Eliade - n.r.) îngurgita diverse lucruri dezgustătoare: pastă de dinți, săpun, gâze, gândaci, omizi”, Liviu Bordaș, cercetător
„Ispitele trupului erau alungate (de Eliade - n.r.) prin flagelare: cincisprezece minute seara, înainte de culcare, cu frânghia udă pe spatele gol”, Liviu Bordaș
