39 de ani fără Nichita: "Staţi culcat, domnu’ Stănescu! -Nu doctore, prefer să stau aşa! Aşa, în capul oaselor. Ca într-o obsesie a verticalităţii"

"Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt."

Nichita Stănescu a debutat în revista ''Tribuna'', la 17 martie 1957, cu poeziile ''Au fost oameni mulţi...'', ''La lemne, Pământ!'', sub titlul generic ''1907''. Versurile fuseseră recomandate de Dumitru Micu, asistent universitar şi critic literar. La 21 martie 1957 Nichita Stănescu reuşeşte să publice poemul ''1907'' în ''Gazeta literară'', condusă atunci de Zaharia Stancu. Debutează editorial în 1959, în volumul colectiv ''Sub semnul revoluţiei: 30 de tineri poeţi'', cu o prefaţă de Mihai Gafiţa, iar individual cu ''Sensul iubirii'', carte apărută în 1960, ''primită bine de criticii tineri, care au sentimentul că se întoarce o pagină nouă în poezia românească'' (''Dicţionarul general al literaturii române''). 
Au urmat volumele: ''O viziune a sentimentelor'' (1964), ''Dreptul la timp'' (1965), ''11 elegii'' (1966), ''Roşu vertical'' (1967), ''Oul şi sfera'' (1967), ''Alfa'' (1967), ''Laus Ptolemaei'' (1968), ''Necuvintele'' (1969), ''Un pământ numit România'' (1969), ''În dulcele stil clasic'' (1970), ''Poezii'' (antologie, 1970), ''Belgradul în cinci prieteni'' (1972), ''Măreţia frigului'' (1972), ''Clar de inimă'' (antologie, 1973), ''Starea poeziei'' (1975), ''Epica Magna'' (1978), ''Operele imperfecte'' (1979), ''Noduri şi semne'' (1982), ''Oase plângând'' (1982). Dintre celelalte volume ale lui Nichita Stănescu mai amintim: ''Cartea de recitire'' (volum de proză şi evocări, 1972), ''Respirări'' (culegere de publicistică şi proză eseistică, 1982). 
În anul 1982 îi dictează lui Aurelian Titu Dumitrescu paginile care vor alcătui volumul ''Antimetafizica'' (apărut postum, în 1985). În iunie 1983 încheie volumul de versuri intitulat ''Scrisori'' (titlul iniţial ''Scrisori către Utopia''), cuprinzând douăzeci şi unu de poeme-scrisori, o închidere simbolică a cercului deschis cu ''11 elegii''. Câteva fuseseră publicate, în primăvară, în ''România literară'' şi în ''Luceafărul'', după cum se aminteşte în ''Dicţionarul general al literaturii române''. 
''Debutând într-o istorie dominată de un regim politic totalitar, Nichita Stănescu a reuşit să îşi impună, în cele din urmă, temele şi stilul, fugind de schemele poeziei ''angajate''. A făcut câteva concesii la debut, pentru a-şi vedea poemele tipărite. Personalitate puternică, s-a impus repede ca şef al generaţiei '60 şi a reuşit să tragă după el un număr mare de scriitori tineri care, în două decenii, au schimbat faţa literaturii române. A recuperat modelele modernităţii, reprimate de ideologii realismului socialist, le-a reformulat şi le-a introdus într-o nouă sinteză lirică. Nu a fost singurul care a făcut această operaţie de reabilitare a modernităţii, dar este cel care dă un sens programatic şi strălucitor acestui fenomen'' (''Dicţionarul general al literaturii române''). 
În martie 1965 este ales membru în Comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Pasionat de numismatică, s-a înscris, în 1975, în Societatea de Numismatică din România. 
Pentru creaţiile sale a obţinut, de-a lungul anilor, numeroase premii: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul ''O viziune a sentimentelor'' (1965), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ''Necuvintele'' (1970), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ''Cartea de recitire'' (1973), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul ''Starea poeziei'' (1976), Premiul ''Mihai Eminescu'' al Academiei Române pentru ''Epica magna'' (1980). 
În 1975 i se acordă Premiul Internaţional ''Gottfried von Herder'', diploma fiindu-i înmânată în mai 1976. În 1979 este nominalizat de Academia Suedeză pentru candidatura la Premiul Nobel pentru Literatură, alături de Odysseas Elytis, Max Frisch, Jorge Luis Borges, Leopold Sedar Senghor (laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis). (''Dicţionarul general al literaturii române'') 
În 1981 a fost distins cu Medalia ''Meritul Cultural'', clasa a II-a, iar în 1982 i-a fost acordat Marele Premiu ''Cununa de Aur'' în cadrul festivalului ''Serile de Poezie de la Struga'' (Iugoslavia). 
Grav bolnav, s-a stins din viaţă la 13 decembrie 1983, la Bucureşti. A fost înmormântat la Cimitirul Belu. 
La 3 iulie 1990 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. 
 

Cum a murit Nichita? Atenție, amănunte tulburătoare!

Într-un articol publicat în JURNALUL de Florian Saiu, aflăm cum s-au scurs ultimele ore ale poetului: 

Nichita avea să se bucure prea puțin de atmosfera familială, e drept una bizară, în care el și Dora deveniseră părinții propriei cumnate/surori. Chiar în iarna anului în care fusese oficializat actul de înfiere a Mirelei, între 9 și 11 decembrie, poetul și soția lui au mers la Turnu Severin, pentru a onora rolul de nași la nunta Ofeliei Rotaru cu Alexandru Dan Condeescu. Crizele de ficat, care-l tocau mărunt pe Nichita de câțiva ani, au revenit atunci și mai puternice. Era o vreme extrem de rece, iar soții Stănescu au decis să se întoarcă mai repede acasă, la București. De aici înainte, cursul dramatic al povestirii urmează jurnalul intim al poetului Gheorghe Tomozei: „Luni, 12 decembrie 1983. Veniţi de la Drobeta-Turnu Severin, (…) N. şi Dora caută zadarnic un taxi în Gara de Nord. Au norocul de a găsi un autoturism de «ocazie». N. acuză o respiraţie greoaie. E încă volubil (aşa cum a fost în zilele nunţii, când le-a oferit tuturor celor care-l înconjurau un grandios spectacol Nichita Stănescu). Casa. Bucuria regăsirii mediului cald, familial. Un ceai sorbit (pe jumătate) dintr-o cană de ceramică desenată cu flori albastre”. Apoi, totul s-a precipitat. Respectăm, mai departe, notele din jurnalul lui Tomozei: „ - Mama, respir greu! Salvarea. N. traversează la braţul Dorei curtea străjuită de plopi (între care, desfrunzit, Copacul Gică) şi urcă în maşină. E noapte. Camera de gardă. N. a ajuns aici pe picioarele lui. E căutat (şi găsit) un amic ce-l ajutase când şi-a rupt piciorul (n. r. - cu un an înainte, în Munții Vrancei). E sus, la etaj, într-o cameră unde se încearcă fixarea unui diagnostic. O injecţie de rutină”. Continuarea e, atenție!, tulburătoare: „ - Vă vom da sânge, domnule Nichita… -  Mai bine mi-ai da tinereţea dumitale, doctore…

O ultimă «fotografie» a plămânilor. Developarea durează. N. respiră tot mai greu. Un edem pulmonar? O viroză brusc instalată? - Staţi culcat, domnu’ Stănescu! -  Nu doctore, prefer să stau aşa! Aşa, în capul oaselor. Ca într-o obsesie a verticalităţii. E trecut de miezul nopţii. Marţi 13! Orele 2. - Respiraţi mai bine?… Ultimele cuvinte: -  Respir. Respir… 2 şi câteva minute. Moartea? Bolnavului i se face respiraţie artificială. Apoi gură în gură. E bizar, dar în odaie nu se află o instalaţie adecvată clipei. Baloane de oxigen nu se mai utilizează de mulţi ani. Un masaj al cordului. Moartea? Moartea…”.