Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nichita a fost un bărbat generos, talentat, timid (până la 40 de ani, potrivit propriilor mărturisiri) și răsfățat. Nici nu-i de mirare. Până aproape de vârsta pubertății crescuse, în mahalaua Piața Sârbilor din Ploiești, ca o fetiță (pe urmele lui Ernest Hemingway), îmbrăcat în rochițe, cu părul blond căzându-i în zulufi pe umeri. Pentru ca efectul să fie complet, Tatiana, mama, îi prindea cârlionții cu funde albastre. „Hai, Ninișor, dacă mănânci toată supa, primești un dar”, îl amețea femeia ce-i dăduse viață. „Și de fiecare dată - avea să-și amintească poetul - darul însemna alte lingurițe cu supă. Până m-am revoltat”. Efectul bombardării cu găluște și zeamă grasă de pasăre n-a întârziat. „În liceu - rememora și Eugen Simion, coleg de clasă la „Sfinții Petru și Pavel” cu îngerul blond -, Nichita era un băiat destul de durduliu. Avea însă șarm. Își semna «operele» la gazeta de perete a școlii cu litera «H», de la «Hristea», numele bunicului din partea tatălui”. Fascinat de rimele lui „Top”, de țurcă - joc la care era campion - și gleznele fine ale fetelor, adolescentul Nichita n-a strălucit la învățătură. Poate nici n-avea de ce. În ultimul an de liceu, amețit de fierbințeala dragostei pentru Magdalena, o colegă, se însura pentru prima oară. Abia-i mijise mustăcioara. Căsnicia se va destrăma la București, unde cei doi amorezi au urmat „Literele”, după doar un an. Aventura lui Nichita H. Stănescu era însă abia la început.
„Nichita n-a fost niciodată vreun Romeo”
Au urmat anii nebuni ai tinereții, nestăvilite nici de momentele incipiente ale creației adevărate. Împușca francul și zidea prietenii literare. N-a uitat însă să-și exerseze arcul inimii. Și cum Nichita era sincer inclusiv în iubire, la nici zece ani după prima însurătoare, și-a pus din nou pirostriile, de data aceasta strângând-o la piept pe Doina Ciurea, o brunetă oacheșă ce cochetase și cu Nicolae Labiș. După nici două ierni, undeva prin 1964, ploieșteanul avea să-și piardă din nou capul, de data aceasta întors după Gabriela Melinescu, o splendoare a vremii. Pe șanțurile culturale ale Dâmboviței crescuseră legende tulburătoare, cum că Nichita ar iubi în sfârșit total și definitiv. Așa să fi fost? „Nichita a luat-o pe Doina Ciurea când era un puști și nici după ce se separaseră n-a avut puterea să divorțeze. Gabriela Melinescu, femeia care a înlocuit-o neoficial pe nevasta poetului, plângea tot timpul, pentru că era mai mult singură. Nichita nu era vreun Romeo, lipsea de acasă de dimineața până seara, câteodată și zile întregi la rând. Când Gabriela a înțeles că nu poate face casă cu omul iubit, l-a părăsit. Nichita a suferit, ca orice bărbat, până la următoarea femeie”, ne-a dezvăluit Ioana Diaconescu, poetă și prietenă apropiată a celui alintat în familie „Nini”. Așadar, steaua lui Nichita a înviat pe cerul poeziei, pălind ușor pe tărâmul amorului, cel puțin al celui înfășurat în hârtii și promisiuni sub crucea popii. Nu-i loc aici pentru glorificarea versurilor izbutite în această perioadă, le găsiți la tot pasul, noi vom ține strâns firul tainelor niciodată dezvelite pe de-a întregul, așa cum am promis.
Citește pe Antena3.ro
„«Îngerașule», știi cum a venit Dora la mine?”
În 1978, când era deja poet (și) în manuale, Nichita a întâlnit-o pe Todorița Tărâță, cea care a fost păstrată în istoria culturii noastre așa cum a alintat-o poetul: „Dora”. Fata avea 23 de ani, adică jumătate din vârsta domnului Stănescu, era studentă la Filologie și campioană la batmindton. Dincoace de variantele întâlnirii lor vânturate până acum, vă propunem una inedită (adică niciodată publicată): „L-am cunoscut pe Nichita când avea 33 de ani, un bărbat extrem de matur, aureolat cu Premiul Herder. Țin minte că era supărat deoarece cenzura nu-i acceptase încă ultima Elegie, a 11-a. Apoi, de-a lungul anilor, am rămas apropiați. Vă spun cu mâna pe inima că Nichita a fost un mare singuratic, un solitar. Deși camera lui era plină ochi de așa-ziși prieteni, lui nu-i plăcea să stea cu nimeni, mai ales când scria. Și când bea, prefera s-o facă singur”. Aceste cuvinte îi aparțin poetei Ioana Diaconescu și sunt, cum poate ați observat, în totală contradicție cu miturile roite în jurul nemuritorului artist. Dar să facem loc acestor amintiri unice: „L-am găsit odată pe Nichita, în «Amzei», pe balcon, singur. Întins pe o saltea, scria. «Ce faci pe jos, Nichita?». «Ce să fac, „Îngerașule” - așa mă răsfăța, când nu-mi spunea direct „Bătrâne” -, n-am loc în casă să scriu, așa că m-am refugiat aici. Ce să le fac, nu pot să-i dau afară». Micuțul apartament pe care-l împărțea deja cu Dora era neîncăpător. Adevărul e că mulți veneau în «Amzei», la Nichita, să bea gratis.” Ultima fotografie de epocă semnată de Ioana Diaconescu: „Nu mai știu conjunctura, dar într-o zi, Nichita mi s-a confesat: «Măi, «Îngerașule», știi cum a venit Dora la mine? A bătut la ușă: Dumneavoastră sunteți scriitorul Nichita Stănescu? Da, i-am răspuns și am poftit-o înăuntru. A intrat și de atunci n-a mai plecat»”.
A devenit tată într-o toamnă
Patru ani mai târziu, în iulie 1982, Nichita Stănescu se însura pentru a treia oară (și ultima), de această dată cu Todorița „Dora” Tărâță, tânăra brunetă venită la București din comuna Alexandru Ioan Cuza (județul Iași), să studieze Filologia. Ea avea 23 de ani, el, 46. „Jumătăți perfecte”, cum avea să constate Todorița. La nici un an de la oficierea căsătoriei, în toamnă, Nichita devenea tată. Doar în acte, evident. „La 3 octombrie 1983 a fost oficializată înfierea Iulianei Mirela (născută la 6 martie 1969, în comuna Alexandru Ioan Cuza, Iași), sora Dorei. Fata avea atunci studii liceale”, dezvăluia Mircea Coloșenco, distinsul biograf al autorului „Necuvintelor”, în volumul „Viața și opera lui Nichita Stănescu”. „Mirela a rămas moștenitoarea lui Nichita. De altfel, cred că Dora, văduvă de mai puțin de cinci ani, nici n-ar fi putut prelua moștenirea”, ne-a explicat poeta Ioana Diaconescu. Chipul frumos al Mirelei a fost imortalizat în 1982 de un venezuelean sosit la studii în București, Alfredo Padrón, care, în fuga cercetărilor pentru lucrarea de diplomă a nimerit, la un moment dat, și în mijlocul boemei apartamentului din Piața Amzei. Nici Dora, nici Nichita n-au scăpat atunci de indiscreția artistică a sud-americanului.
Cum a murit Nichita? Atenție, amănunte tulburătoare!
Nichita avea să se bucure prea puțin de atmosfera familială, e drept una bizară, în care el și Dora deveniseră părinții propriei cumnate/surori. Chiar în iarna anului în care fusese oficializat actul de înfiere a Mirelei, între 9 și 11 decembrie, poetul și soția lui au mers la Turnu Severin, pentru a onora rolul de nași la nunta Ofeliei Rotaru cu Alexandru Dan Condeescu. Crizele de ficat, care-l tocau mărunt pe Nichita de câțiva ani, au revenit atunci și mai puternice. Era o vreme extrem de rece, iar soții Stănescu au decis să se întoarcă mai repede acasă, la București. De aici înainte, cursul dramatic al povestirii urmează jurnalul intim al poetului Gheorghe Tomozei: „Luni, 12 decembrie 1983. Veniţi de la Drobeta-Turnu Severin, (…) N. şi Dora caută zadarnic un taxi în Gara de Nord. Au norocul de a găsi un autoturism de «ocazie». N. acuză o respiraţie greoaie. E încă volubil (aşa cum a fost în zilele nunţii, când le-a oferit tuturor celor care-l înconjurau un grandios spectacol Nichita Stănescu). Casa. Bucuria regăsirii mediului cald, familial. Un ceai sorbit (pe jumătate) dintr-o cană de ceramică desenată cu flori albastre”. Apoi, totul s-a precipitat. Respectăm, mai departe, notele din jurnalul lui Tomozei: „ - Mama, respir greu! Salvarea. N. traversează la braţul Dorei curtea străjuită de plopi (între care, desfrunzit, Copacul Gică) şi urcă în maşină. E noapte. Camera de gardă. N. a ajuns aici pe picioarele lui. E căutat (şi găsit) un amic ce-l ajutase când şi-a rupt piciorul (n. r. - cu un an înainte, în Munții Vrancei). E sus, la etaj, într-o cameră unde se încearcă fixarea unui diagnostic. O injecţie de rutină”. Continuarea e, atenție!, tulburătoare: „ - Vă vom da sânge, domnule Nichita… - Mai bine mi-ai da tinereţea dumitale, doctore…
O ultimă «fotografie» a plămânilor. Developarea durează. N. respiră tot mai greu. Un edem pulmonar? O viroză brusc instalată? - Staţi culcat, domnu’ Stănescu! - Nu doctore, prefer să stau aşa! Aşa, în capul oaselor. Ca într-o obsesie a verticalităţii. E trecut de miezul nopţii. Marţi 13! Orele 2. - Respiraţi mai bine?… Ultimele cuvinte: - Respir. Respir… 2 şi câteva minute. Moartea? Bolnavului i se face respiraţie artificială. Apoi gură în gură. E bizar, dar în odaie nu se află o instalaţie adecvată clipei. Baloane de oxigen nu se mai utilizează de mulţi ani. Un masaj al cordului. Moartea? Moartea…”.
Omagiu pentru un prieten
Împlinirea a 38 de ani de la dispariția prematură a lui Nichita Stănescu - la 13 decembrie - n-a prilejuit ample acțiuni culturale, dar nici n-a fost o zi care să treacă neobservată. Și asta pentru că un bun coleg și prieten - și l-am numit aici pe academicianul Eugen Simion - a vegheat la publicarea unui volum special: „Nichita Stănescu. Poeme de dragoste. Fals jurnal intim. Album Nichita Stănescu” (Fundația Națională pentru Știință și Artă, Colecția Opere Fundamentale, 2021). „Recitind poemele lui Nichita Stănescu în vederea alcătuirii acestei antologii şi recitind şi însemnările sale despre iubire, intimitate, pasiune, femeie, senzualitate, suferinţă - adică despre ceea ce poate avea legătură cu poezia de dragoste - am constatat că el nu desparte cugetarea de trăirea erotică şi nu vrea să-şi definească în chip expres un concept erotic unitar. Are câteva idei, dar ideile se schimbă relativ repede. În plus, se mai şi contrazic”, a comentat, în prefața volumului amintit, Eugen Simion. Mai mult: „Poetul are, de pildă, o proastă părere despre discreţie şi zice că «nu există nimic trivial în confesiune». Dacă-i citeşti poemele, observi însă fără dificultate că ele evită sistematic cruzimile intimităţii, sunt mai degrabă pline de pudoare şi, în rarele momente în care senzualitatea este exprimată în chip mai direct, limbajul rămâne dominat de inocente ambiguităţi”. Și o concluzie: „Nichita Stănescu este un mare liric erotic, cel mai important probabil - prin numărul mare de poeme şi prin originalitatea imaginaţiei şi a scriiturii sale - de la Eminescu încoace. A scris în mai multe chipuri şi aproape despre toate situaţiile existenţiale pe care le provoacă dragostea, un sentiment pentru el fundamental”. Păcat că n-a apucat să scrie și despre dragostea de tată... Dar să nu ne pripim, surprizele au fost întotdeauna parte din fibra lui Nichita.
„Femeia nu este o prezenţă constantă şi atotcuprinzătoare în spiritul unui bărbat. Ea vine odată cu înserarea gândirii şi dispare odată cu zorii gândirii”, Nichita Stănescu
„Citesc pe apucate şi înţeleg pe rumegate. N-am fost niciodată precoce. Am învăţat întotdeauna foarte greu. Citesc încet datorită nenumăratelor asociaţii pe care mi le stârneşte fiecare cuvânt citit”, Nichita Stănescu
„Nichita nu agrea atașamentele fizice, ci doar atașamentele lirice: folosea femeile ca să le dicteze poezii, când nu mai avea chef de scris”, Ioana Diaconescu, poetă
