Orchestra dell'Accademia Nazionale di Santa Cecilia

S-a spus despre concertele de Brahms ca ar fi "simfonii cu pian obligat", ceea ce i-a facut pe multi sa creada ca solistul ar fi subordonat ansamblului, o reductie a raportului dintre cele doua corpuri sonore.

JOHANNES BRAHMS (1833-1897) nu a saracit rolul pianului solist, a dat formei concertante o amploare simfonica, continuand linia pe care mersesera deja Beethoven (Concertele nr. 4 si 5), mai tarziu Schumann. Este adevarat ca publicul epocii iubea bravura tehnica manifestata prin adevarate cascadorii instrumentale si conceptul propus de Brahms cu Concertul nr. l pentru pian si orchestra putea nedumeri. Dintr-un gen de agrement – ceea ce concertul era in principiu – el invita la interiorizare, la meditatie. Chiar si in plan pianistic, renuntand la efectele de bravura, sterile din punct de vedere expresiv, Brahms a creat un alt fel de virtuozitate; caci nimic nu este mai solicitant decat masivitatea arhitecturii, sufl ul amplu, grandoarea.

Prima parte (Maestoso) – compusa de tanarul Brahms sub impresia agoniei tragice a prietenului si maestrului sau venerat, Robert Schumann si poate si a iubirii nascande si neimplinite dintre el si Clara Schumann – are o atmosfera pasionata, un tumult care impinge discursul inainte cu o energie nemaiintalnita pana atunci in genul concertant. Pianul este tot timpul amalgamat cu orchestra, intra si iese din pasta sonora, iar in Adagio melodia sa pluteste ca un coral sau de lied grav si dureros peste fondul armonic bogat sustinut de orchestra.

Deasupra portativelor, compozitorul a scris cuvintele Benedictus qui venit in nomine Domini, insemnare interpretata ca o evocare a lui Robert Schumann, pe care Brahms il numea adesea Dominus. Ultima parte, prin contrast, are un caracter dansant, de joc barbatesc, energic, desfasurat dupa tiparul formei de rondo.

Despre PIOTR ILICI CEAIKOVSKI (1840-1893) Igor Stravinski scria "Temele lui sunt romantice in cea mai mare parte – ca si elanurile lui. Ceea ce nu este romantic este atitudinea in fata structurilor". Este cel mai bun raspuns potrivnicilor muzicii "demodate" a lui Ceaikovski. Un argument puternic in acest sens este chiar Simfonia a VI-a "Patetica", confi - dentul sentimental al atator generatii de melomani; la o privire atenta se observa ca pledoaria ei "patetica" nu a pierdut rigoarea si luciditatea unui spirit iscoditor; de aici modernitatea ei. Acesta a fost si motivul receptarii oarecum nedumerite a primei auditii: forma ei neobisnuita. In locul finalului triumfal, o incheiere lenta, sumbra stingandu-se pana la o ultima inganare; in loc de o parte lenta, un "vals" ciudat in masura de 5/4; un scherzo imbinand o "tarantella" cu un mars zgomotos; o orchestratie de o inventivitate izbitoare pentru vremea aceea etc.

Si totusi, cat de adanc te zguduie muzica aceasta, cu tenta intunecata data de preponderenta instrumentelor grave cu mersul lor mereu descendent, cu ciocnirile paroxistice amplificate pana la urgii nemaiintalnite in istoria orchestrei; iar in partea a II-a, printr-o schimbare totala de scenariu – atmosfera onirica, fantasme gratioase unduindu-se in volute de vals nobil. De la aceeasi stare porneste si Scherzo-ul, cu o tesatura transparenta din franturi de melodii, de sugestii ce se acumuleaza imperceptibil pana la explozia extraordinarei demonstratii de forta care este marsul cu pulsatia sa obsedanta, parand sa afi rme imperativ eliberarea de neguri. Dar epilogul, cu o ruptura fara precedent in literatura simfonica, readuce dintr-o data expresia in zona extremei disperari, si muzica se stinge dupa cateva incercari, din ce mai slabe, de a lua avant, intr-un murmur abia auzit. Din perspectiva istoriei genului, este un prim exemplu de incheiere in acest fel al ciclului simfonic beethovenian, obligatoriu ascendent. Modelul va fi preluat de Mahler, si mai tarziu si de alti creatori ai zbuciumatului secol XX. Se poate pune intrebarea daca finalul acesta lunecand in neant nu fusese premonitoriu, caci la cateva zile dupa prima auditie, compozitorul trecea dincolo de hotarul vietii.

Pianista HÉLÈNE GRIMAUD si-a dobandit notorietatea odata cu obtinerea Marelui Premiu al Discului acordat de Academia Charles Cross, pentru inregistrarea cu Sonata nr. 2 pentru pian de Rahmaninov. Din 1987, dupa debutul alaturi de Orchestra din Paris, dirijata de Daniel Barenboim, se impune in viata muzicala internationala. A realizat peste 20 de CD-uri: recital, concerte cu orchestra, repertoriul romantic fiind cel preferat. E o cunoscuta militanta pentru protectia animalelor (in speta, a lupilor).

Dirijor si pianist britanic de origine italiana, ANTONIO PAPPANO (n.1959) si-a inceput cariera in calitate de corepetitor la New York City Opera, preluand Directoratul artistic al institutiei in 1980. A devenit asistentul lui Daniel Barenboim. Ca dirijor a debutat la Den Norske Opera, devenind apoi Director artistic in 1990. A fost Director muzical la Opera Regala Belgiana, iar din 1999 ocupa acelasi post la Covent Garden. Este dirijor sef al Filarmonicii din Israel. Are o bogata discografie.


Miercuri 21 septembrie 2011
Ora 19.30 Sala Mare a Palatului
Seria "Mari orchestre ale lumii"
ORCHESTRA DELL’ACCADEMIA NAZIONALE DI SANTA CECILIA
Dirijor : ANTONIO PAPPANO
Solist : HÉLÈNE GRIMAUD – pian
Program :
● J. Brahms – Concertul nr.1 in re minor pentru pian si orchestra op. 15
Maestoso
Adagio
Allegro non troppo
● P.I. Ceaikovski – Simfonia a VI-a in si minor "Patetica" op. 74
Adagio – Allegro non troppo
Allegro con gazia
Allegro molto vivace
Adagio lamentoso