Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Simfonia de camera este – s-a spus – "testamentul muzical" al lui GEORGE ENESCU (1881-1955) fi ind incheiata in ultimele luni de viata, desi are radacini mult mai timpurii. Este o opera surprinzatoare prin originalitate, prin inspiratia nesecata si imposibilitatea de a-i preciza apartenenta la un curent dat.
Scriitura este irizata intr-o multitudine de trasee melodice ce se desfac si se strang in fascicole inegale; aceasta imprecizie in continuitatea liniilor da impresia de mobilitate continua, cu o elocinta muzicala de mare fl exibilitate si fl uenta, in care predomina tonul de confesiune lirica. Cele patru parti, toate in miscare moderata, se canta inlantuit. Prima are un rol mai degraba expozitiv, propunand temele principale; a doua este o ingenioasa tema cu variatiuni: fiecare variatie devine tema pentru urmatoarea, pregatind, printr-o crestere tensionala puternica straniul Adagio. Acesta debuteaza cu un extraordinar solo de trompeta, un lamento sfasietor cu un zbor mereu frant, mereu reluat, moment culminant al intregii lucrari. Finalul incepe si el cu un solo de trompeta, dar cu caracter "giocoso" (vesel). Este o rememorare a ideilor anterioare intr-o viziune dinamizata, pana la incheierea senin apoteotica a acestui traseu zbuciumat. Despre aceasta ultima capodopera, definind esenta gandirii muzicale enesciene, Stefan Niculescu spunea: Simfonia de camera este o cantilena de la un capat la altul.
Prezenta pe afis a Concertului nr. 2 in do minor de SERGHEI RAHMANINOV (1873-1943) este intotdeauna atractiva, caci promite iubitorilor de sonoritati fastuoase un mare festin pianistic. Atmosfera elegiaca, tonul avantat, frumusetea temelor, eleganta scriiturii instrumentale care valorifi ca la maximum tot ceea ce estetica pianului acumulase prin Chopin, Liszt, Schumann, Brahms, fac ca si astazi Concertul in do minor sa fi e cea mai cantata opera a lui Rahmaninov. El insusi a fost un mare pianist, un artist care stia sa se adreseze prin limbajul claviaturii, creand imagini si stari emotionale cu sensibilitate si cu gust pentru dramaturgia sonora proprie instrumentului. Pianul – erou, pianul – poet, pianul – clopot sunt ipostazele pe care Rahmaninov le propune ascultatorului. In plina disolutie a valorilor estetice traditionale, el nu s-a sfi it sa se exprime – in ciuda contestarilor – intr-un limbaj esentialmente melodic, sustinut de o armonie indeajuns de sofisticata si de o expresie intens romantica. De aceea, Concertul face parte din repertoriul marilor interpreti, iar temele sale cantabile sunt adesea folosite in filmele de dragoste, in prelucrari de popularitate etc.
"La compunerea Seherazadei am vrut doar ca prin indicatiile programatice sa indrept fantezia ascultatorilor pe calea urmata de propria mea fantezie" nota RIMSKI-KORSAKOV (1844-1908) in insemnarile sale autobiografi ce. Fascinat de lumea mirifica a basmelor orientale, Korsakov invesmanteaza in culori orchestrale stralucitoare legenda Seherazadei inchipuind o Suita simfonica, devenita cea mai celebra lucrare a sa. Cele patru parti au ca pretext literar povestile pe care tanara le istoriseste cruntului sah pentru a-i capta interesul si a mai castiga o zi de viata.
Temele muzicale ale celor doi protagonisti apar chiar in introducere, dar compozitorul nu le-a tratat ca leitmotive propriu-zise cu o semnificatie stabila. De exemplu tema severa a sahului se va transfi gura, devenind melodia leganata a marii din primul si ultimul tablou. Arabescurile viorii soliste, chiar daca isi mentin gratia feminina, se integreaza in context mai mult ca o tema ciclica decat ca o evocare intentionata a eroinei. Sa mai spunem ca tabloul printului Kalender descrie un personaj glumet, apoi o batalie deasupra careia planeaza fabuloasa pasare Roch, ca Printul si Printesa din tabloul III au fiecare o tema proprie, si ca vartejurile sarbatoresti din final sunt urmate de revenirea scenei marine terminata cu
un naufragiu. Sa mai spunem de asemenea ca cele doua teme ciclice traverseaza intreaga suita, aparand fie intre parti, fi e in interiorul lor. Ultimul cuvant ii revine viorii soliste, ale carei unduiri se dizolva in registrul acut.
Pianistul rus DENIS MATSUEV (n. 1975) s-a afirmat de timpuriu in viata muzicala: in 1995 devine solist al Filarmonicii de Stat din Moscova. In 1998 obtine Marele premiu la Concursul international Ceaikovski. A cantat sub bagheta dirijorilor E. Svetlanov, Vl. Spivakov, Cl. Abbado. A fondat Fs
