Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La Bienală, noul este un limbaj care dă glas artelor. În afara artelor vizuale despre care am vorbit, există Bienala Dansului, din 21 în 30 iunie, Bienala Teatrului înte 22 iulie şi 5 august, Bienala Muzicii între 27 septembrie şi 6 octombrie.
Premiile au inaugurat Biennale Danza din acest an.
Leul de Aur pentru carieră a fost decernat coregrafului Alessandro Sciarroni, iar Leul de Argint a revenit tânărului duo francez Théo Mercier şi Steven Michel.
În discursul de mulţumire, Sciarroni a mărturisit: “Aş vrea să mulţumesc Directoarei Artistice a Bienalei de Dans, Marie Chouinard, Preşedintelui Paolo Baratta şi Consiliului de Administraţie al Bienalei din Veneţia pentru acest premiu. Un premiu care, după părerea mea, pe lângă recunoaşterea muncii depuse în aceşti ani împreună cu persoanele extraordinare cu care am colaborat, intenţionează să privească mai ales spre viitor, alegând să onoreze o carieră care, evident, este încă în devenire.
Anunţul mi-a provocat o mare surpriză, m-a umplut de bucurie şi, ca de obicei când mi se întâmplă ceva extraordinar, m-a înfricoşat. La distanţă de câteva luni de la această veste şi dincolo de aceste sentimente contrastante, s-a născut dorinţa de a întocmi o listă de mulţumiri indispensabile.
Aş începe prin a-mi îndrepta gândurile către maeştrii care au pimit în trecut această recunoaştere, faţă de care parcursul meu artistic pare probabil destul de puţin. Mulţumesc, în special, tuturor artiştilor care au înţeles cât este de necesar să ieşi din graniţele propriei discipline pentru a povesti complexitatea contemporaneităţii. Dar şi celor care au hotărât să rămână în interiorul hotarelor tradiţiei, menţinând-o vie.
Citește pe Antena3.ro
Aş vrea să mulţumesc mai ales celor care, din cauza ideilor lor radicale au fost excluşi din circuitul oficial şi de la premieri: mulţumesc că nu au cedat compromisurilor, nici atunci când publicul a părăsit sala sau când s-a afirmat că ceea ce fac ei nu este dans. Le mulţumesc că generaţia mea şi generaţiile mai tinere nu trebuie să mai ducă aceeaşi bătălie. (…)
În sfârşit le mulţumesc că ne-au povestit că uneori este important să-ţi trădezi proprii maeştri: vă suntem recunoscători şi pentru că aţi reuşit să ne iertaţi de câte ori v-am trădat şi pentru dăţile în care o vom face din nou.
Aş vrea să continui să transmit mulţumiri tuturor dansatorilor, performerilor, maeştrilor de lumini şi muzicienilor, persoanelor care m-au ajutat cu cunoştinţele lor, producătorilor cu care am colaborat în aceşti ani şi care au avut grijă de munca mea din punct de vedere tehnic, administrativ şi al comunicării. Sunt fericit să vă am pe unii dintre voi alături de mine astăzi.
În dans am găsit un teritoriu fertil şi inspiraţia pentru lucrările mele, ca într-o ţară în care este posibil să fii primit chiar dacă nu te-ai născut acolo. Din acest motiv mulţumesc din inimă tuturor celor care au avut încredere în mine şi care şi-au imaginat că aş putea să rămân în ea.
Aş vrea să dedic acest premiu familiei mele, prietenilor şi amintirii mătuşii mele, Maria Pia, care avea cu 30 de ani mai mult decât mine şi suferea de sindromul Down. Ea m-a învăţat că timpul se dilată atunci când faci mult timp un singur lucru şi, într-un amunit sens, de la ea am învăţat să pierd premeditat noţiunea timpului”.
Deşi festivalul artelor spectacolului – teatru, muzică – era important şi înainte de 1999, în dans sunt multe ocazii interesante de a descoperi noul. Desigur, este greu să spui ce este nou în artele spectacolului din toată lumea de astăzi, dar, dacă vorbim despre răsturnarea modului tradiţional de a crea, ivirea unor limbaje inedite, explorarea orizonturilor geografice şi artistice îndepărtate, a “locurilor de cercetare”, cum le-a numit preşedintele Bienalei, Paolo Baratta, atunci totul devine clar: care sunt extensiile robotizate muzicale ale lui Aperghis în Thinking Things, care este programat anul acesta în Bienala Muzicii, sau “dansul” clipei al brazliencei Michelle Moura programat în Bienala de Dans.
Şi prin fereastra spre contemporaneitate pe care o deschide larg Bienala este interesant să notăm elementele de intersectorialitate, care se dezvoltă între arte mai mult ca niciodată, aşa cum o confirmă programele de dans din care nu lipsesc suprapunerile stimulatoare de limbaje: în cele 10 zile dedicate Dansului, cu o selecţie făcută de Marie Chouinard în interiorul temei dansatorului “artist al corpului, al spaţiului, al timpului”, dar şi în cele două săptămâni de serate de la Teatro di Antonio Latella, din 22 iulie până în 5 august, dedicate în acest an “dramaturgiei”, înţelese nu numai ca “povestire prin cuvinte”, ci şi ca “sinergie între text, actori, formarea publicului”, şi până la întotdeauna stimulatorul festival de Muzică pe care dirijorul Ivan Fedele l-a orientat către artişti şi producţii ale “vechiului continent”.
Iar dacă noul în arte înseamnă hibridări şi intersectări, la Veneţia o dovedeşte înainte de orice alegerea pentru “Leu de Aur”, decernat anul acesta lui Alessandro Sciarroni pentru dans (în festival vor putea fi văzute două creaţii ale sale, Your Girl şi Augusto), care a creat mai multe discuţii pe web pentru că este o recunoaştere împotriva curentului a unui performer, după ce, în trecut, a fost conferit unor mari personalităţi ale coregrafiei, începând cu Carolyn Carlson sau Merce Cunningham.
Un semn diferit este şi cel al dramaturgului german Jens Hillje, pentru că vorbim despre un scriitor, dar şi coordonator de spectacole şi al publicului. La fel este şi Leul de Aur pentru muzică, oferit englezului George Benjamin, al cărui limbaj are dorinţa de a fi perceput de public şi din opera căruia va fi prezentată versiunea concertistică a piesei Written on skin.
Trebuie subliniată şi bogăţia celor trei programe ce pot fi consultate pe site-ul Bienalei. Pentru Dans, pe lângă clasicii Sasha Waltz, Daniel Léveillé, William Forsythe, nu trebuie ratată Bára Sigfúsdóttir care, împreună cu compozitorul şi trompetistul norvegian Eivind Lønning, una dintre alegerile majore din panorama nord-europeană, ilustrează relaţia dintre dans şi tăcere, sau austriaca Doris Uhlich care pregăteşte pentru dans artişti cu dizabilităţi sau Barbara Matijevic care arată felul în care web-ul influenţează acţiunile unui dansator.
Printre conjugările (şi nu contaminările, cum ţine să pecizeze dirijorul Ivan Fedele), cele mai interesante din programul de Muzică sunt Songbook, ce uneşte un cvartet rock, un ansamblu clasic mărit şi muzica electronica live, al autorului-performer Matteo Franceschini, distins anul acesta cu Leul de Argint, sau vizionara cercetare a unor noi sonorităţi din Nomaden, al compozitorului german Joël Bons, care foloseşte instrumente din culturi geografice diferite, de la duduk-ul armean la setarul iranian, şi aclamata harpistă Elena Battigelli care îmbină muzica electronică cu un instrument al sonorităţlor antice.
Să nu-i uităm pe Filippo Perocco şi Lucia Ronchetti, artişti ai muzicii contemporane italiene, care prezintă două lucrări “teatrale” cu texte ale poetului şi eseistului ruso-american Eugene Ostashevsky, cu aportul scenografic şi regizoral al lui Antonino Viola şi Antonello Pocetti.
La fel şi formaţia flamandă Hermes Ensemble, fondată în 2000 de dirijorul Koen Kessels, care prezintă compoziţii de Wim Henderickx şi Vykintas Baltakas, concepute împreună cu artistul vizual şi muzicianul newyorkez Kur.
Sub semnul acestor forme de hibridare, din ce în ce mai frecvente, s-au dezvoltat şi forme expresive inedite în Teatru. Festivalul se va deschide, nu întâmplător, cu Heiner Müller, dramaturgul german care, începând mai ales din anii 60, a demontat dramaturgia tradiţională şi din a cărui operă la Veneţia va putea fi văzut Mauser, în regia sârbului Oliver Frljic, unul dintre cei mai radicali artişti ai scenei est-europene.
Se anunţă interesantă “descoperirea” a două artiste australiene, deja foarte cunoscute pe continentul lor, Susie Dee şi Patricia Cornelius. Montarea lor, care plecând de la tradiţie va urma alte modalităţi, este Livada de vişini de Cehov, regizată de Alessandro Serra, artist asupra căruia s-a îndreptat atenţia specialiştilor după emoţionantul Macbeth. Trebuie menţionate şi lucrările unui tânăr autor şi regizor al Italiei, napoletanul Pino Carbone, care soseşte la Veneţia cu susţinerea Teatri Uniti, şi de acum ilustra Lucia Calamaro cu ultima ei noutate, Nostalgia di Dio.
Dar, descoperire şi noutate înseamnă şi căutarea tinerelor talente, prezentă şi la Bienală, care o face acum în mod instituţional, punând în contact, timp de 10 zile, artiştii debutanţi cu marii maeştri şi mai ales susţinând în fiecare an producţii ale debutanţilor selecţionaţi, de la patru creaţii muzicale ale unor tineri compozitori la regizori şi la tineri coregrafi absolvenţi ai Colegiului de dans în anul trecut.
