Cuvânt pentru "Oedipe”

Prin compunerea operei Oedipe, George Enescu nu s-a multumit sa daruiasca repertoriului liric universal o capodopera de valoare absoluta. El a afi rmat o poetica muzicala simultan cu punerea acesteia in act. Inteleg prin poetica orice incercare de definire a unei lumi (fi e ea reala sau imaginara) si substituirea acesteia printr-o opera artistica.

Analiza Preludiului, ale carui prime schite dateaza din anul 1910, poate convinge pe oricine cu usurinta de acest lucru. Apar acolo motivele principale din care se va cladi intregul opus enescian, dar intr-o maniera foarte diferita de sintaxa wagneriana: la George Enescu motivele conducatoare evolueaza de parca ar avea o viata proprie (si chiar o au!), aceeasi structura sonora ajungand sa exprime starii si situatii diametral opuse prin intermediul tratarii orchestrale, contextului armonic sau al unor vagi deformari melodice.

Preludiul operei Oedipe mai poate fi privit si ca o invocare a Muzei, in cuprinsul careia elementele care vor aparea ulterior intr-o dispunere diacronica pot fi contemplate sub aspect sincronic, ca un fel de "perspectiva de nicaieri'. O alta caracteristica fundamentala a poeticii oedipiene ar putea fi synesthesia, capacitatea de a oferi ascultatorului mai multe feluri de a percepe muzica (si implicit de a o intelege) prin asocierea cu celelalte simturi in afara auzului. E ca si cum in constiinta s-ar desfasura un flux de peisaje, atingeri, miresme si gusturi zugravite cu ajutorul unei retele desfasurate intre diverse evenimente sonore afl ate in evolutie.

Nu voi intra in detalii legate de libret sau de scriitura muzicala, pot spune doar ca legatura dintre textul scris de Edmond Fleg si muzica lui George Enescu da nastere, pentru interpret, la niste imagini de o plasticitate si cromatica in fata carora e foarte greu sa ramai indiferent.

In incheierea acestor scurte consideratii, voi aminti ceea ce Enescu afirma intr-o perioada in care lucra la Oedip: "Visez la o muzica asemanatoare cu tarmurile insulelor din marile grecesti. Tarmuri abrupte sau armonioase, neted desenate, goale, aride, fara o pata, fara un copac; siluete puternice ce se profileaza pe marea si pe cerul albastru. As vrea sa ma inspir de la natura aceea, sa scriu o muzica esentiala, inca si mai sobra decat aceea a lui Gluck, o muzica de contururi simple si marete'.
Tiberiu Soare

Tiberiu Soare este absolvent a doua dintre facultatile Universitatii Nationale de Muzica din Bucuresti, cea de dirijat – clasa profesorilor Ludovic Bács si Petru Andriesei – si cea de interpretare muzicala – tuba – clasa conf. univ. Ion Popescu. S-a perfectionat apoi in cadrul Studiilor aprofundate, sectia dirijat orchestra, cu Horia Andreescu si a urmat cursuri de maiestrie sustinute de dirijorii Alain Paris si Adrian Sunshine. Preocupat permanent de imbogatirea cunostintelor muzicale, Tiberiu Soare a participat si la cursul de compozitie predat de Dan Dediu in cadrul aceleiasi Universitati.
Dirijeaza constant din anul 1999 orchestre simfonice si spectacole de opera. In 2004 Tiberiu Soare se afla la pupitrul premierei romanesti a operei Münchausen de Dan Dediu, in fata ansamblului de muzica contemporana Profi l al carui dirijor este de la infi intarea acestuia, in 2002. Cu acelasi ansamblu si-a facut si debutul in cadrul Festivalului International George Enescu (editia 2005). In prezent este dirijor al Operei Nationale Bucuresti , primul spectacol desfasurat sub conducerea sa muzicala fiind baletul Spargatorul de nuci de Ceaikovski, in 2005. In 2003 a obtinut Premiul Criticii Muzicale pentru aportul sau in cadrul proiectului Traviata-150.