Farid Fairuz și dansul contemporan în România

Farid Fairuz, pe vremuri Mihai Mihalcea, vorbeşte într-un interviu pentru Jurnalul Naţional despre proiectele sale şi despre ce înseamnă să încerci să promovezi dansul contemporan în ţara noastră. El pregăteşte acum o nouă piesă, destinată în special spectatorilor de gen masculin. Spectacolul va ajunge întâi la Timişoara, în septembrie, iar apoi la Bucureşti, la Centrul Naţional al dansului.

Î: Cât de greu este să faci dans contemporan în România?
R: Ne-am întors la o stare a lucrurilor în care ne facem proiectele cu bani de-acasă, aproape ca la începutul anilor ’90. Generații întregi de artiști foarte talentați, din toate zonele artistice, sunt supuse unei lipse atroce de viziune și strategie, lipsei de politici, deci de atenție și considerare, fără spații, echipa-mente și resurse materiale pentru proiecte, chiar dacă multe dintre acestea sunt relevante și vizibile în alte contexte internaționale. La noi sunt total ignorate. Deși este mai dinamică, mai actuală ca discurs și practică, scena freelance este lăsată în afara oricărei strategii, încercând să reziste cu finanțări firave, o dată pe an, de la AFCN și ARCUB. Ministerul Culturii este mereu răvășit și în schimbare, incapabil să asume pentru fenomenele vii o viziune pe termen lung, incluzivă, realistă și actuală. Noi ne-am săturat de proteste și petiții, de dansat pe stradă, căci cinismul politicienilor și autorităților a crescut o crustă consistentă de ignoranță care pare de nestrăpuns. E greu să faci dans contemporan în România? Ce nu e greu să faci în România?
Î: Pe ce scenă a lumii te-ai simțit cel mai bine?
R: În fiecare loc e diferit, iar numele și faima unui loc nu aduc neapărat după sine și o calitate a ceea ce se întâmplă. De pildă, m-am simțit foarte bine într-o cafenea din Iași în care am ales să joc Realia, în cadrul Festivalului Perform de anul trecut. M-am simțit foarte bine și la Centrul Pompidou acum câțiva ani, dar la fel de bine la Centrul Național al Dansului în București. Sunt mai degrabă adeptul locurilor mici, mai intime, cu mai puțină faimă și implicit mai puțin expuse presiunii economicului, care pot să riște și la nivel estetic și-și asumă discursuri artistice care ies din sosul conservator și formal generalizat. În general îmi lipsesc spațiile îndrăznețe în România. Este destul de călduță atmosfera generală. După modelul început ca să nu ne rupem sau să nu ni se zdruncine ceva din convingerile ferme pe care ne place să stăm comod. Noroc că avem simțul umorului și destul de mult spirit ludic.