Han-Na Chang sau un "artista universale”

Han-Na Chang, o tanara violoncelista cu o educatie muzicala aleasa, care a calatorit in toata lumea, care a imprimat numeroase discuri, mi-a vorbit intr-un interviu despre cat de important este pentru un muzician sa aiba cunostinte cat mai variate. Asta admira la George Enescu, la Giuseppe Sinopoli si asta a incercat si incearca si ea sa realizeze.

● Sunteti cea care va incheia Festivalul International George Enescu, alaturi de Orchestre National de Paris condusa de Daniele Gatti. Este pentru prima data cand va aflati la Bucuresti?
● Han Na Chang: Nu, am mai fost invitata in cadrul ultimei editii a Festivalului, cand am cantat Concertul pentru violoncel de Haydn. De data aceasta sunt cu atat mai onorata de invitatia de a inchide festivalul si sunt bucuroasa ca voi canta o compozitie enesciana, ceea ce va reprezenta o premiera pentru mine.

● Cum ati descrie experienta dumneavoastra cu Simfonia concertanta pentru violoncel de George Enescu?
● Este o piesa foarte interesanta si complexa. Aproape de sufletul meu este melancolia pe care Enescu a imprimat-o lucrarii, aceasta emotie adanca ce se manifesta de exemplu in deschidere, iar in sectiunea de mijloc exista niste pasaje superbe care vin din suflet si vorbesc sufletului. Orchestra are un rol foarte important, exista cateva momente rapsodice foarte capricioase, in care orchestra si violoncelul au o relatie foarte jucausa. Per ansamblu, cred ca in lucrare se regasesc fatete multiple ale personalitatii muzicale enesciene. Si este o mare placere sa pot canta aceasta Simfonie concertanta pentru violoncel, o piesa nu atat de des intalnita pe afisele concertelor, ceea ce este trist, fiind ca repertoriul pentru violoncel nu este foarte mare, iar o lucrare de o asemenea complexitate merita sa fie ascultata mai des decat se intampla.

● Daca ati avea ocazia sa calatoriti in trecut si sa-l intalniti pe George Enescu, ce ati dori sa afl ati de la el?
● Cred ca ceea ce ma fascineaza cel mai mult la el este cat de prodigioase au fost talentele sale. A compus prima lucrare la sase sau sapte ani, a fost un fel de Mozart al timpurilor in care a trait. Apoi faptul ca a compus, a predat, a avut o cariera solistica – era un talentat violonist, l-a format pe Yehudi Menuhin – toate aceste lucruri arata si incurajeaza ideea ca trebuie sa te dezvolti pe cat mai multe planuri si, ca muzician, trebuie sa fii interesat de cat mai multe domenii, cu atat mai mult cu cat traim intr-o epoca dominata de atatea moduri de a-ti largi orizontul. Trebuie doar sa ai pasiunea si rabdarea sa te adancesti in toate acestea. Enescu, desi a trait intr-un secol in care totul dura mai mult, era atat de dezvoltat intelectual. Asa ca in zilele noastre, cand toate informatiile se afla la un click distanta, este cu atat mai usor sa aprofundezi unele cunostinte, daca ai pasiunea necesara. Intrebarea pe care i-as pune-o lui Enescu, daca l-as putea intalni, ar ficum de a reusit sa le faca pe toate – compozitie, interpretare, dirijat, activitate pedagogica... Care era telul sau suprem in calitate de muzician si artist. Si aceste elemente folclorice din muzica sa sunt de asemenea importante. M-am nascut in Coreea de Nord si l-am avut ca profesor, intre altii, pe Giuseppe Sinopoli, care ma sfatuia sa nu pierd aceasta mostenire spirituala care se manifesta in folclorul tarii mele natale. Asta iti imbogateste foarte mult interpretarea unor piese clasice. Asa ca a intalni un compozitor ca Enescu, un compozitor care a adus propriul fond cultural in muzica clasica, este foarte fascinant. Mi-ar placea sa am posibilitatea de a calatori in timp pentru a-l intalni pe Enescu.

● Ati urmat si studii de filosofie si nu oriunde, ci la Harvard. Cum v-a influentat acest lucru viziunea asupra muzicii?
● Tot Giuseppe Sinopoli m-a determinat sa urmez filosofi a, fiind ca intre 12 si 17 ani am studiat violoncelul cu el si am dat multe concerte impreuna. In tot acest timp il vedeam cu cate o carte in mana. Era doctor, avea studii de psihologie, era pe punctul sa isi dea doctoratul in antropologie. Acest lucru m-a infl uentat in mod benefic, un muzician nu este obligat sa se ocupe doar de muzica. De fapt unul dintre lucrurile pe care mi le-a spus si pe care le port in inima este acela ca, pentru un muzician, muzica este cea mai importanta, dar nu trebuie sa fie unicul lucru din viata sa. Pana la varsta de 21 de ani te poti considera un muzician profesionist cu 10 ani de cariera in spate. Trebuie sa iti valorifici potentialul cat esti tanar. Nu pot spune insa ca faptul ca am studiat filosofi a m-a facut un muzician mai bun – pana la urma sunt atatia mari muzicieni care nu au studiat filosofia. As putea spune insa ca ea m-a ajutat sa realizez ca fiecare opera de arta – fiecare Simfonie de Beethoven, fiecare Concert de Enescu – sunt lucrari filosofice. Pentru ca muzica este constituita din ceea ce au gandit compozitorii respectivi. Asa ca, de fiecare data cand ma apropii de o noua partitura, incerc sa nu ma rezum doar la a invata si iubi piesa respectiva, ci si sa incerc sa aflu ce a vrut compozitorul sa transmita, care era perspectiva sa, ce gandea si ce simtea, de ce a ales sa scrie astfel. Acesta este un proces de o mare importanta pentru mine pentru a ajunge sa cunosc piesa cu adevarat.

Violoncelista sud-coreeana HANNA CHANG (n. 1982) a studiat la Juilliard School din New York si apoi cu Misa Maiski la Siena. La doar 11 ani este dublu premiata la Concursul international de violoncel Rostropovici (Marele Premiu si cel pentru interpretarea muzicii contemporane). Performanta i-a facilitat studiile cu Rostropovici, apoi debutul sub bagheta sa cu London Symphony Orchestra. Asa a inceput cariera ei internationala desavarsita alaturi de mari orchestre. Devine ea insasi dirijoare (studii cu Lorin Maazel), colaborand mai ales cu Radiodifuziunea bavareza.