Serialul "Schumann” cu Christian Zacharias

In momentul in care, vineri seara, a rasunat primul pizzicato al orchestrei din Lausanne, am fost brusc transportati intr-o alta lume. Bland, catifelat, meditativ, acel prim sunet ne-a scos instantaneu din proza cotidianului ducandu-ne intr-o lume paralela, poetica si vibranta, lumea muzicii lui Schumann. Dupa 'serialul' Haydn sustinut de Zacharias la precedenta editie a festivalului Enescu, atunci cand Orchestra din Lausanne sunase atat de 'rococo', ma intrebam cum se va acomoda formatia cu stilul schumannian.

A facut-o perfect, adoptand tehnicile instrumentale ale secolului 19, asa cum in urma cu doi ani le adoptase pe cele ale veacului anterior. Ciclul Schumann prezentat de Christian Zacharias in trei 'Concerte de la miezul noptii' a cuprins esentialul creatiei orchestrale a compozitorului german: cele patru simfonii, marile concerte pentru violoncel si pentru pian, doua Konzertstücke tot pentru pian si – ca 'bonus', Arabesca in re minor – la care s-a adaugat in 'bis' celebra Visare. In interviul pe care l-a acordat colegei noastre, Anca Andriescu, Zacharias spunea, nu fara o nota de mandrie, ca este pana acum singurul care s-a incumetat sa dirijeze de la pian Concertul de Schumann. Ceilalti pianisti-dirijori (Perahia, Barenboim
etc.) n-au depasit ca difi cultate concertele lui Mozart. Or, la Schumann, lucrurile sunt infi nit mai complicate: pe de o parte partida pianului este deosebit de difi cila si solicita intreaga atentie a interpretului, pe de alta raportul cu orchestra este dintre cele mai complexe, sufl atorii sau coardele fiind adesea pe primul plan, in timp ce dirijorul are mainile 'prinse' cu arpegiile si acordurile de pe claviatura.

Practic, Zacharias dirijeaza cu capul si privirile, in timp ce degetele, nu numai ca nu gresesc, dar executa fi ne fluctuatii de tempo si poetice frazari cu subtile cresteri si descresteri. Cum se poate gandi un om la atatea lucruri de-odata?! Dar poate ca nici nu se gandeste la fi ecare in mod special ci doar la ansamblu, ca la un tot organic. Fapt este ca rareori se poate intalni un echilibru sonor atat de minunat intre instrumentele orchestrei, intre acestea si solist. Vocile secundare nu au nevoie sa le acopere pe cele principale pentru a fi percepute, totul se aude atat cat trebuie, atunci cand trebuie. Si totul 'consoneaza' intr-un ansamblu omogen, de o calitate sonora exceptionala, fara asperitati nici chiar in fortissimo.

Un alt element remarcabil in interpretarile pianistului si dirijorului Zacharias este frazarea, de o calitate pe care as numi-o 'fl uida' si, implicit, foarte cantabila. Temele capata astfel o individualitate melodica deosebit de consistenta, pe care nu si-o pierd nici in momentele dezvoltatoare. Ai impresia ca intelegi simfoniile de Schumann cum nu le-ai inteles niciodata: totul apare clar, coerent, logic, usor de retinut. Poate ca, prins in aceasta curgere navalnica, artistul este tentat sa grabeasca putin sfarsiturile de fraza, sa adopte pe alocuri un tempo prea rapid (Scherzo-ul Simfoniei a II-a, unele pasaje din Concertul de pian). In ansamblu insa, Zacharias ne ofera o viziune profund personala, in care componenta lirica si cea poetica a muzicii capata o intensitate care-ti taie respiratia.

Aceleasi calitati l-au caracterizat si pe violoncelistul Antonio Meneses – un mare, un foarte mare artist! Tehnica desavarsita, sunet superb, arcus 'de catifea' dar capabil de mare forta atunci cand e cazul, frazare libera si fl exibila, in totala concordanta cu maniera interpretativa a dirijorului. Si à propos de dirijat, e imposibil ca stilul lui Zacharias sa nu-ti atraga atentia, pentru ca e complet neconventional si redus la strictul minim. Se foloseste mai ales de mana dreapta (fara bagheta!) si nu marcheaza timpii ci masurile, prin gesturi verticale – bate 'in unu', cum se spune. Chiar si in adagio, in loc de schema masurii, prefera adesea sa indice ritmul. Ii place sa mearga impreuna cu muzica, s-o conduca, intr-un fel, din interior. Si asta pentru ca o aude in felul lui, pentru ca si-a creat despre fi ecare lucrare o imagine sonora proprie, foarte personala.

Un dirijor imi spunea candva: 'I-am vazut pe toti maestrii baghetei si am luat de la fi ecare ce avea mai bun'. Din pacate, majoritatea fac asa. Pentru ca e foarte greu sa abordezi cu o minte proaspata, ca si cand atunci ai lua cunostinta de ea, o muzica pe care ai auzit-o deja de sute de ori inca din scoala. E mult mai simplu sa lucrezi cu clisee. Dar Zacharias se numara printre putinii alesi care au sufi cienta imaginatie si har pentru a nu se opri la note, ci a cauta dincolo de ele gandul creator care le-a generat. De aceea interpretarile sale sunt atat de vii, de spontane, de captivante. Poate ca artistul nu este perfect – nimeni nu este –, dar muzica pe care o face este sincera, emotionanta, emanand dintr-o viziune care nu-i apartine decat lui.

Dorim sa-l revedem cat de curand, impreuna cu minunata sa orchestra, pe podiumurile noastre de concert.