Valery Gergiev – un dirijor cu o natură flamboiantă

A intrat deja in obicei ca afi sele concertelor unor mari orchestre si mari dirijori sa propuna in Festival interpretari de referinta, sau cel putin interesante, ale capodoperelor enesciene. Si intre momentele memorabile care au marcat istoria editiilor din urma, se va numara, fara nici o indoiala, versiunea Simfoniei a III-a realizata de Valery Gergiev cu orchestra Teatrului Mariinsky din St. Petersburg (sa ne reamintim si de foarte frumoasa Suita enesciana a acelorasi mari artisti din 2005).

Chiar daca este mai greu de receptat, am convingerea ca talmacirea atat de impresionanta a Simfoniei, va ramane o experienta pretioasa pentru fiecare dintre noi. Imensa putere de constructie lui Gergiev face ca desfasurarea muzicii in timp sa se stranga intr-o logica desavarsita, sa nu stagneze nici o clipa, sa fie perpetuu vie si expresiva; vigoarea ritmurilor, acumularile cutremuratoare ale tensiunilor, organicitatea cresterilor sau descresterilor pana la disparitia sunetului, descatuseaza forte pe care doar o mana de maestru le poate stapani. Si sub mana sa partitura traieste o viata surprinzatoare cum putini interpreti pot sa o insufle, pentru ca in spatele gesticii energice si cam derutante sta o profunda credinta in viziunea proprie, de o sinceritate totala.

De capacitatea sa de a pune parca sub lupa temele si structurile Simfoniei provine si intensitatea lirismului din partea I, flexibilitatea cu care discursul aluneca de la o idee la alta. Dar Gergiev este dirijorul spatiilor ample, cu suflu larg, si relieful detaliilor perfecte puse in lumina cu rara precizie nu impiedeca linia mare sa se dezvolte suveran de la debutul sumbru la apogeul apasat volitiv. Iar de darul sau de a plasticiza imaginea muzicala a beneficiat partea secunda, un fel de scherzo fi oros, cu plasmuirile sfartecate, cu violenta dusa la limite extreme (pentru Enescu cel putin).

Este evidenta capacitatea dirijorului si a orchestrei sale de a sustine cu o exceptionala forta vitala aceasta pagina definita de comentatori cu termenii "cataclism", "moment apocaliptic". Finalul a avut o transparenta complexa in care, atent la jocul timbrelor, dirijorul a subliniat disonantele dureroase, a pus in lumina dialogul cu fiecare segment din orchestra, a dozat cu rafinament interventia vocilor; nu cred ca Gergiev cunoaste frumoasa formula prin care Pascal Bentoiu a definit acest final "un lent voiaj printre constelatii necunoscute", dar asa a fost.

Natura fl amboianta a dirijorului, imaginatia coloristica debordanta, placerea spectacularului s-au desfasurat din plin in Tablourile dintr-o expozitie de Musorgski. Cu o extraordinara plasticitate a "facut pictura" cu fiecare sectiune, transmutand din vizual in sonor imaginile, cu fantezie, cu o nuanta de umor, cu un joc subtil de tempo-uri si fl uctuatii prin care si-a construit intregul. Nu cred ca gresesc cand afi rm ca este cea mai artistica si perfecta interpretare pe care am auzit-o. Bineinteles in totul este secondat de o formidabila orchestra pe care el a modelat-o dupa chipul si asemanarea lui si care ii raspunde generos, pentru ca orchestra recunoaste intotdeauna un adevarat maestru; nu detaliez pentru ca toti am auzit pachetul de alamuri, tubele care canta ca viorile, lemnele mobile, fine capabile de orice virtuozitate etc. Puristii ii pot reprosa lui Gergiev ca ii plac efectele, ca uneori este excesiv. Da! dar este minunat.

Opinii
Octavian-Lazar Cosma, muzicolog – In Festivalurile Enescu, Simfoniile ocupau intotdeauna un anumit loc. Dar au existat sincope, adica Simfonii care nu se cantau. In editia aceasta, spre surprinderea multora, apar sapte simfonii de Enescu, ceea ce este cu totul pozitiv. Unele dintre simfoniile lui Enescu au fost plasate in repertoriul unor mari orchestre din afara. Gergiev a mai dirijat in Festival Suite de George Enescu, si s-ar putea spune ca este intrucatva familiarizat cu stilul. Trebuie insa observat ca nu toti cei care au abordat simfonii erau in tema cu stilul enescian, care presupune o anumita profunzime, o anumita interiorizare, o abordare care deriva din simfonismul excesiv tematic al lui George Enescu. Asa ceva nu s-a reusit bunaoara la Orchestra din Haga. Dar Orchestra Simfonica a Teatrului Mariinsky este altceva, este un ansamblu performant, care are un repertoriu fabulos inclusiv dintre creatiile secolului XX, si s-a vazut in aceasta interpretare ca Gergiev a sesizat extrem de subtil cele trei ipostaze sugerate de Enescu in Simfonia a III-a. In mod deosebit as remarca Finalul, pe care l-a scos minunat. Majoritatea dirijorilor se inpotmolesc in aceasta parte, pentru ca e mai desfasurata, mai putin legata si mai putin cinetica decat celelalte. Gergiev a stiut sa insufle forta si in aceasta miscare iar acest lucru i-a asigurat succesul! S-a vazut si ca a fost foarte multumit de Corul Academic Radio, pregatit de Dan-Mihai Goia, care a sunat minunat si era absolut sincron cu intentiile dirijorului. Valery Gergiev si orchestra lui au trudit sa redea aceasta foarte dificila partitura! Exista, intre dirijorii programati in acest Festival, doua categorii: unii vin cu un repertoriu caldut, stiut de toata lumea, dar altii abordeaza creatia romaneasca sau alte creatii dificile ale secolului trecut, si in acest fel, fara indoiala, opinia publicului este in favoarea celor care vin cu noutati! Gergiev este dirijorul care nu cauta succesul, nu umbla dupa aplauze, cauta, adevarata muzica, profunda, de altitudine, filosofica!
Ecaterina Stan