Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Iată întrebarea: de unde avem în română Emin/Eminescu? Iată și răspunsul (girat de etnologul Gheorghiță Ciocioi: „Cu siguranță, marele nostru poet național Mihai Eminescu n-a fost sârb, rutean etc. - așa cum s-a vehiculat de nu puțini scriitori, istorici ori jurnaliști. Trecerea unor nații prin pământurile românești - ori folosirea pentru o vreme, la noi, a altor graiuri decât româna - a lăsat urme adânci în onomastică, administrație. Nume de locuri, de ape etc... «Emin» este însă un nume ajuns în părțile noastre pe filieră turcică”.
Termenul „Emin” vine din rădăcina arabă „amn”
Aprofundat? „Cea dintâi întrebuințare a acestui termen - având o strânsă legătură cu teritoriul românesc (creștinarea cumanilor) - o aflăm în celebrul «Codex Cumanicus», în anul 1303: «eminlik bila» = «în siguranță». O sursă mai veche legată de cuvântul dat, cu același înțeles, este «Kutadgu Bilig», din 1069, unde acesta este întâlnit sub forma «imīn». Termenul «emin», devenit nume, provine din rădăcina arabă «amn», care înseamnă «sigur, de încredere»”. Fascinant, nu?
Neînfricat, de încredere, credincios
Dar să facem loc în continuare explicațiilor specialistului: „«Emin» a circulat - și este prezent până astăzi - ca nume de persoană la toate popoarele turcice (urmașe ale limbii kipceak, dar și în turca otomană și cea modernă). Numele s-a răspândit în întreaga Peninsulă Balcanică, fiind purtat chiar de creștini. Înțelesul acestui nume de persoană, în turcește, este: om neînfricat, de încredere, credincios. «Emin», ajuns nume de familie, va cunoaște mai multe terminații, începând cu veacul al XVIII-lea (ici/ov, escu etc.), fapt datorat unor influențe culturale ori administrative locale. În turcă, astăzi: Eminoğlu. Un cunoscut cartier din Istanbul: Eminönü - cu înțelesul dintru început de loc sigur, de încredere, unde te poți așeza în siguranță”, a mai menționat Gheorghiță Ciocioi.
Caragea, Caragiale, Caragiu…
Dar numele Caragiale de unde se trage (tot l-am aniversat și pe nenea Iancu la începutul lunii)? Antropologul Gheorghiță Ciocioi are cuvântul: „Caragea, Caragiale, Caragiu… Caragea înseamnă în turcă «negru închis»/«karasa», pe când Caragiale și Caragiu au amândouă același sens și sunt provenite din dialectul bulgar - «karagia» (turcă: karaci) - (om) clevetitor. Karagiev, Karagiiski și Karagilski - sunt nume de familie la sud de Dunăre”. Așadar, „Eminescu” = „om neînfricat, de încredere, credincios”, iar „Caragiale” = „om clevetitor”…
Raluca (pro)vine din grecesul Iraclia
Rostogolim, mai departe, caleidoscopul (lingvistic) al numelor, unul bizar și captivant: „Ralu/ca” de unde s-a tras la Dunăre și la Carpați? „Este un nume grecesc. Ralu este cunoscut, mai cu seamă în perioada fanariotă, în Moldova și Muntenia, dar și printre familiile bulgare elenizate de la sud de Dunăre. Provenit din Ralli, numele va cunoaște mai multe modificări și adaptări locale. Ralli este prescurtarea numelui de botez Iraclia”, ne-a dezvăluit etnologul. Alt nume de pomină - Emil: „Este un vechi nume roman - Aemilius. De aici, Aemilianus: Emilian. În românește, și Milian, Milică, Milu, Miluț etc. Intrat destul de târziu în limba română. O «intensificare» a prezenței numelui la noi (1870) - după lectura cărții (în franțuzește) a lui Jean Jacques Rousseau, «Emil sau despre educațiune», vine din latinescul «aemulus», care se tălmăcește prin rival, emul, concurent”.
Roxana + Alexandru = Ruxandra
Ruxandra - ce vânt a purtat-o până aici? „La origine, Ruxandra este un nume persan (sogdian, bactrian). Roxana (Rukhshāna) - o prințesă persană, soție a lui Alexandru cel Mare. Contaminat cu numele lui Alexandru, va rezulta Ruxandra (Roxanda, Rucsandra, Rusanda, Roxandra etc.). Nume bine cunoscut la noi (fiica lui Neagoe Basarab) și în Balcani. Provenit din Bizanț. Folosit relativ des în lumea romană și greacă. Tălmăcirea din persană a numelui Roxana: cea plină de strălucire. Înțelesul, în grecește, uneori: stea, astru luminos”.
Citește pe Antena3.ro
Pauker, timpan german
După strălucire și prețiozitate, iată și-un nume coborât în tenebre: Pauker. „A fost, inițial, un supranume. Termen de origine germană, ajuns nume de familie în germană, idiș, rusă. Se tălmăcește prin timpanist, tamburist, baterist («pauke» - timpan, în germană ). Cunoscut la noi mai cu seamă ca nume purtat de militanta comunistă de origine evreiască Ana Pauker (născută Hana Rabinsohn), reîntoarsă în România în 1944 în uniformă a Armatei Roșii. Secretară a comitetului central al partidului comuniștilor, ulterior, ministru de externe al României, viceprim-ministru etc.”.
Centrul lumii - dintr-o basilică, într-o moschee
Vreme de mai bine de un mileniu, inima Imperiului Bizantin, inima lumii după credința urmașilor lui Constantin, a bătut pe Bosfor, în orașul înființat de primul împărat roman creștin în 330 e.n. „Inima” lumii/„omphalion”, „buricul pământului” nu însemna însă doar centrul economic, administrativ, financiar și politic al unui spațiu imens, întins timp de sute de ani pe trei continente. Nici măcar după căderea cetății în mâinile hrăpărețe ale cruciaților... Dar să cedăm cuvântul profesorului Gheorghiță Ciocioi: „Niceea rămâne vestită nu doar prin cel dintâi și cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic, care ne vor pecetlui definitiv credința, ci și prin faptul că va deveni în două rânduri capitală: a Imperiului niceean (1204-1261) și a sultanatului de Niceea (pentru o scurtă perioadă, începând cu 1331)”.
Ochii, pe Niceea
Întru limpezire: „După cucerirea Constantinopolului de către latini (1204), sediul Patriarhiei Ecumenice va fi strămutat și el la Niceea. În vechea biserică Sfânta Sofia (ctitorie a împăratului Justinian), va fi așezat - eveniment cu mult mai important decât cele menționate anterior în legătură cu vestita cetate - omphalionul («buricul pământului»), simbolul sacru ce desemna centrul lumii, loc al încoronării împăraților (unși de către patriarh), prin care era exprimată voința Divinității pe pământ (Constantinopolul fiind stăpânit de «schismatici», va pierde pentru o vreme dreptul de a mai fi centrul/«laboratorul» faptelor raportate la dreapta credință)”. Ultima tușă: „«Centrul lumii»/omphalionul se mai păstrează și astăzi la biserica Sfânta Sofia din Niceea (Iznik în turcă), devenită, după cucerirea musulmană, moschee”.
Legături, întinderi, prelungiri
Cum ne-am ales cu termenul „răbdare” știți? „Cuvântul «răbdare» - apreciază antropologul cultural Gheorghiță Ciocioi - a intrat în limba română din limbile turcice (cel mai probabil, din pecenegă ori proto-bulgară), fiind derivat din arabă - «rabt». Se crede că provine din termenul sumerian «rab» sau «raba». Sensul, în mai multe limbi turcice, e acela de «legătură», «înnodare», «a întinde ceva» (fiind vorba inclusiv de prelungirea unei stări), continuând să aștepți un rezultat. În fine, cu sensul dat, termenul este consemnat în turcă, în scris, sub forma «rabt», destul de târziu [Meninski, Thesaurus (1680)]”.
Întorsătură, curbă, sinuozitate
Proveniența termenului „zăvoi”?„Este un cuvânt de origine slavă («zavoj»), având până astăzi în limbile balcanice slave sensul de întorsătură, curbă, sinuozitate, meandru, viraj. Cel mai adesea este folosit în legătură cu un râu, ori drum. În limba română a căpătat înțelesul de pâlc de copaci crescut în lunca aluvionară, plină de meandre, a unui râu (la un «cot» al acestuia)”, a mai evidențiat profesorul Ciocioi.
„«Emin» este un nume ajuns în părțile noastre pe filieră turcică. Cea dintâi întrebuințare a acestui termen - având o strânsă legătură cu teritoriul românesc (creștinarea cumanilor) - o aflăm în celebrul «Codex Cumanicus», în anul 1303: «eminlik bila» = «în siguranță»”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Termenul «emin», devenit nume, provine din rădăcina arabă «amn», care înseamnă «sigur, de încredere»”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„«Emin» a circulat - și este prezent până astăzi - ca nume de persoană la toate popoarele turcice (urmașe ale limbii kipceak, dar și în turca otomană și cea modernă)”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Numele «Emin» s-a răspândit în întreaga Peninsulă Balcanică, fiind purtat chiar de creștini. Înțelesul acestui nume de persoană, în turcește, este: om neînfricat, de încredere, credincios”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Caragiale și Caragiu au amândouă același sens și sunt provenite din dialectul bulgar - «karagia» (turcă: karaci) - (om) clevetitor. Karagiev, Karagiiski și Karagilski - sunt nume de familie la sud de Dunăre”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
