Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Diaconul Coresi, numele sub care a fost păstrat el în memoria culturală, a trăit între secolele al XVI-lea și al XVII-lea, la curtea din acea vreme a capitalei Țării Românești, Târgoviște. Membru de frunte al clerului ortodox, traducător și meșter tipograf, Coresi a editat în jur de 35 de titluri de carte, tipărite în sute de exemplare, răspândite în toate colțurile micilor Românii, contribuind astfel la unitatea limbii și a cuvintelor utilizate de strămoșii noștri. Facem loc în continuare aprecierilor specialistului, profesorul și etnologul Gheorghiță Ciocioi, de la Facultatea de Litere a Universității din București: „Lui Coresi îi datorăm cele dintâi tipărituri în limba română (sub influența reformei apusene), în Muntenia și Moldova slavona fiind încă limbă de cult - româna neaflându-și locul în Biserică la acea dată”.
Prima carte, primele ipoteze
„«Tetraevanghelul» lui Coresi, apărut în 1561 la Brașov, e considerat prima carte tipărită exclusiv în limba română (unii socotesc cea dintâi «Întrebarea creștinească», tot a sa, Catehismul lui Filip Moldoveanul, de la 1544, fiind pierdut). Odobescu și Iorga cred că diaconul Coresi ar fi grec de origine, Panaitescu îl socotește armean, mulți alți istorici văzând în cel ce adăuga lângă semnătura sa «ot Târgoviște» un aromân sau sârb. Mihai Gabriel Popescu pleacă de la ipoteza că numele lui Coresi ar proveni din Nicolae - Nicoară, forțând termenul în cauză pentru a ajunge la rezultatul dorit în românește (ca nume de botez)”, opina antropologul Gheorghiță Ciocioi. În completare: „Este limpede că diaconul Coresi a fost român, după cum reiese chiar din însemnările sale: «Mai toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi, românii, n-avem»”.
Korița - de la meserie, la nume
„Coresi a ucenicit mai întâi în arta tiparului la Târgoviște, pe lângă sârbul Dimitrie Liubavici, aici apărând mai multe cărți de cult în limba slavonă. Numele vestitului diacon, de fapt, din perioada uceniciei sale i se trage”. Adică? „Așa cum avem Covaci, Taloș, Almaș - ca nume luate după îndeletnicirile practicate -, Coresi provine și el din numele unei «meserii» puțin răspândite la acea dată: lucrător de cărți, legător de cărți, termenul medio-bulgar (limbă întrebuințată la noi în Biserică și cancelarie vreme de veacuri) «korița» desemnând coperta de carte, cartea legată, diaconul ocupându-se de korițe/korisi - coperți/cărți - ca «meșteșug». Coresi este un nume purtat cu cinste și peste munți, la Brașov. Oricum, a rămas până astăzi emblematic pentru întreaga românitate”.
Ce înseamnă „iscușenie”
Mai departe, în încercarea de a desluși înțelesurile unui cuvânt mai puțin prizat astăzi, din sfera religiei: „În decursul timpurilor, românii au folosit în rugăciunea «Tatăl nostru» termeni precum ispită, năpastă, iscușenie, pentru a desemna «cercarea» omului de către Dumnezeu. Cu toții, de origine slavă. Astfel, în 1679, Dosoftei, în «Liturghierul» său, la «Rugăciunea Domnească» folosește expresia: «și nu ne băga la iscușenie»” - relevă antropologul Gheorghiță Ciocioi.
Încercare, ispită
„Cuvântul dat - mai consideră acesta - este folosit dintru început în textele kirilo-metodiene, alternând mai apoi cu «napast», în scrierile slave după anul 1000 («Evanghelia lui Ostromir», «Evanghelia de la Arhanghelsk» etc.). «Iskușenie» rămâne însă, de departe, cel mai întrebuințat termen în «Rugăciunea Domnească» din limba slavă veche, dar și în traducerile în limbile slave moderne - abia în ultima vreme versiunile rusești și ucrainene folosind pentru «ispită» un termen apropiat de cel din română («ispîtaniu» = «în ispită», la probă, examen, cercare etc. - rusă, 2001 «viprobovuvannia» = încercare, ispită etc. - în ucraineană, 1992). Fără însă cu vreo prea mare «trecere» printre credincioși, acesta rămânând numele «recept» pentru «ispită» la «Tatăl nostru»”.
Din iscușenie, iscusit
Pe scurt: „«Iskușenie» provine din «kusam», însoțit de particula «iz», având sensul de «a gusta» (din ceva)/«a degusta»/«a încerca». Alte sensuri apropiate în limba slavă veche: a sorbi, a mânca/încerca o mâncare încet cu lingurița. «Kus»/«vkus» (slav.)= gust. Sub aspect religios: a fi ademenit, dar și pus la cercare/probă totodată. În română - a conchis profesorul Gheorghiță Ciocioi -, termenul slav, astăzi, a rămas doar pentru «un om priceput», ori «dibăcia» cuiva, sub formele «iscusit», «iscusință» (ca exemplu apropiat: o bucătăreasă, care a gustat/probat nenumărate mâncăruri, a devenit «iscusită» în arta sa). Dincolo de toate, «gustatul», punerea Evei la probă în Eden, «poartă vina», iată, pentru «iscușenie» - cuvânt știut acum la noi doar din scrierile vechi”.
Rădăcinile cuvântului „măcar”
O altă curiozitate (lingvistică): știți cum ne-am ales cu termenul „măcar”? Nu? Vă luminează antropologul Gheorghiță Ciocioi: „Termenul a pătruns în românește prin intermediul limbii cumane (ori pecenege), fiind semnalat în limba turcă încă din 1069 («Kutadgu Bilig»). În cumană, poate fi aflat în celebrul «Codex Cumanicus», 1303 (ce cuprinde, pe lângă noțiuni de catehism, necesare creștinării cumanilor, și un glosar persan-cuman-latin)”. Mai mult: „La origine, «măcar» este un cuvânt persan, derivat din expresia persană «ma agar» (în traducere: «dacă nu, putea fi aceea»), «agar» fiind o formă negativă a lui «dacă» («gar» fiind, de asemenea, o «prepoziție condițională»)”. În un amănunt: „Termenul este des întrebuințat astăzi în limbile turcă, bulgară, română și sârbă. Cei mai mulți filologi sârbi, turci și bulgari indică originea persană a termenului, deși o mică parte încearcă un corespondent grec al acestuia”.
Dumbrava minunat(ă) explicată
„«Dumbravă» este un termen slav, ajuns la noi, cel mai probabil, prin intermediul medio-bulgarei de cancelarie - relevă antropologul cultural Gheorghiță Ciocioi. «Dăbrava» are același sens ca în română: pădure tânără de stejar, rară, cu multe «luminișuri»; mică poiană într-o astfel de pădure. «Dăb» (sl.) = stejar. În proto-slavă, dar și în unele dialecte sud-dunărene, avem «dă(b)nbrava»”.
Clocociov, amprentă istorică
„Astăzi, Clocociov este numele unei mănăstiri și al unor sate (de la noi, dar și din Slovacia). În trecut, cuvântul slav «klokociov» desemna un loc «în care apa unui râu curge cu putere», «stăvilar». Din slavul «klokotati» = a fierbe, a clocoti, (despre o apă) a curge cu furie, cu zgomotul caracteristic. Cuvântul, ca arhaism, există și astăzi la sud de Dunăre. Brusturele (lipanul), crescut pe marginea unor astfel de ape, poartă, de asemenea, numele de «clocociov» în unele părți.
„Paciurea”, femeia josnică
„Numele Paciurea a fost purtat de mari personalități de la noi și din Balcani, în ciuda semnificației sale deloc de cinste. A fost și este, de asemenea, nume de localitate.
Termenul provine din limba turcă, fiind cunoscut la fel de bine în sârbă, bulgară și greacă. În românește, «Paciurea» este apropiat ca formă de bulgară. Cuvântul turc «paçavra» se tălmăcește prin «cârpă de șters picioarele». Este un termen compus: pā-çöbre - pā = picior (persană) și çöbre =cârpă, pânză veche, uzată, murdară (turcă). Cea mai veche sursă în turcă, menționând termenul dat, este Kaşgari, Divan-i Lugati't-Türk, din 1073”, semnalează profesorul Gheorghiță Ciocioi. Ultima informație: Paciurea/paceaura desemnează, totodată, o femeie josnică”.
35 de cărți a editat diaconul Coresi, tipărituri răspândite în ținuturile românești în sute de exemplare
„«Tetraevanghelul» lui Coresi, apărut în 1561 la Brașov, e considerat prima carte tipărită exclusiv în limba română”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„La origine, «măcar» este un cuvânt persan, derivat din expresia persană «ma agar» (în traducere: «dacă nu, putea fi aceea»)”, Gheorghiță Ciocioi, antropolog
„«Iskușenie» provine din «kusam», însoțit de particula «iz», având sensul de «a gusta» (din ceva)/«a degusta»/«a încerca»”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog
