Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
S-a încheiat încă o ediţie a Festivalului Naţional de Teatru (FNT), iar opiniile, ca de fiecare dată, sunt diferite: unii vorbesc de bine, alţii cârcotesc. Ediţia a XXII-a a avut doi piloni, căci prin grija UNESCO au fost Anul Caragiale şi Anul Strindberg. Iar directorul artistic al FNT şi selecţionerul spectacolelor invitate, Alice Georgescu, a dat importanţă şi acestor două "componente", căci opera celor doi mari scriitori merită oricând pusă în scenă şi oricând discutată.
Despre aceste componente am rugat-o pe Alice Georgescu să ne vorbească în ultima zi a festivalului din acest an, festival care de câţiva ani nu mai poartă numele "Caragiale", festival organizat cu bani şi mai puţini, dar şi fără spectacole invitate din străinătate, ce reprezentau un "bonus" oferit oamenilor de teatru din România şi publicului iubitor de teatru.
Directorul FNT ne-a mărturisit că a încercat să păstreze gândul pe care l-a avut şi anul trecut şi care "se leagă de etimologia cuvântului festival, adică bucuria": "Am încercat să fie cât mai multe momente de bucurie pentru oameni cât mai diferiţi, ca fiecare să găsească în festival ceva care să-i placă, ceva care să-l intereseze, ceva de care să se simtă apropiat într-un fel sau altul. Festivalul a avut o componentă caragialiană destul de puternică, el nu se mai numeşte «Caragiale», şi după părerea mea e bine că nu se mai numeşte aşa, pentru că ar fi fost ilogic să existe o ediţie, de exemplu, de festival «Caragiale» fără nici un spectacol Caragiale, aşa cum s-a întâmplat în alţi ani. Anul acesta, fiind şi An UNESCO – 160 de ani de la naştere şi 100 de ani de la moartea lui Caragiale – am avut destule spectacole cu piesele lui şi spectacole după proza lui. Aşadar, în mod natural s-a alcătuit această componentă, această dimensiune Caragiale. Cred că a ieşit destul de bine. Mă gândesc că cei interesaţi au putut să-l vadă pe Caragiale nu atât ca pe o statuie în faţa căreia să te înclini şi la picioarele căreia să depui flori fiindcă eşti obligat, ci ca pe un spirit viu. Ăsta a fost în gândul meu". A fost şi o masă rotundă pe care am intitulat-o «Ţara lui Caragiale» (…), la care s-a vorbit foarte serios despre ceea ce înseamnă Caragiale în ţara lui astăzi. În fine, a fost şi celălalt pilon aniversar al FNT – Strindberg, autorul care a avut, de asemenea, parte de o susţinere teoretică bogată tocmai fiindcă cea practică – de spectacole – a fost un pic mai fragilă, să zicem. A fost o întreagă serie de evenimente dedicate lui Strindberg, dincolo de atelierul pe care l-a făcut Cătălina Buzoianu, dincolo de lansări de carte – o serie de 12 piese de Strindberg inedite, netraduse şi nepublicate până acum în româneşte. Aş menţiona şi un colocviu teoretic foarte interesant ce i-a fost dedicat scriitorului suedez".
Alice Georgescu a menţionat şi numărul mare de lansări în FNT: "Cine spune că în România nu se publică destulă carte de teatru nu spune adevărul".
Ghidul Routledge
Editura Nemira a lansat duminică, în cadrul FNT, volumul "Ghidul Routledge de teatru şi performance" de Paul Allain şi Jen Harvie – o lucrare preţioasă tradusă din limba engleză de Cristina Modreanu şi Ilinca Tamara Todoruţ. Cartea a apărut în colecţia Yorick, având sprijinul British Council. Atât editorul – Valentin Nicolau, cât şi cele două autoare ale traducerii au vorbit la lansare despre importanţa acestei cărţi publicate prima dată în 2006, simultan în SUA şi Canada. Lucrarea este "un instrument de lucru de referinţă atât pentru studentul care vrea să aprofundeze, cât şi pentru spectatorii pasionaţi", incluzând o introducere "accesibilă, informativă şi interesantă", cu prezentarea unor personalităţi, evenimente, concepte şi practici "care au definit domeniile complementare ale studiilor teatrale şi performative". E un Ghid foarte necesar, ajuns la noi datorită pasiunii pentru domeniul analizat a celor implicaţi.
Premiul AICT "Tânăra speranţă"
Pentru prima dată în FNT a fost acordat Premiul Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT). Un juriu, format din trei membri ai acestei asociaţii – coreeanul Yun-Cheol Kim, preşedintele AICT, canadianul Raymond Bertin şi românul Octavian Saiu –, a urmărit spectacolele din secţiunile "De toate pentru toţi" şi "Teatrul de mâine", hotărând să acorde Premiul "Tânăra speranţă" spectacolului "Casa M" (producţie a Centrului de Arte Coliseum din Chişinău) şi actriţei Ioana Manciu, interpretă în spectacolul "Jocuri în curtea din spate" (Teatrul ACT).
"... nu mă bucur că opera lui Caragiale a rămas mai actuală ca niciodată"Aş fi vrut să nu încep aceste rânduri cu trista constatare că, la o sută de ani de la moartea lui, Caragiale rămâne, în continuare, cea mai crudă oglindă pe care un autor de teatru o poate pune în faţa publicului său. Nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau să insist acum pe caracterul moralizator al teatrului, prin care eu nu înţeleg, în nici un caz, degetele pe care se străduie să ni le bage în ochi unii autori mai puţin dotaţi scriitoriceşte. Nu, teatrul bun nu bagă niciodată degetele în ochi, nu e niciodată grosier, grosolan, îngroşat sau caricatural. Teatrul bun nu te lasă niciodată să pleci din sală cu sufletul gol, lipsit de speranţă, de încredere şi de nevoia de mai bine. Teatrul, aşa cum îl văd eu, nu trebuie să fie voit moralizator. Teatrul trebuie să ne ajute să evoluăm. "Ridendo castigat mores".
Iată de ce nu mă bucur că opera lui Caragiale a rămas mai actuală ca niciodată, în timp ce operele contemporanilor lui, Feydeau şi Labiche, au căzut de mult în desuet. Lumea în care trăim e aceeaşi ca în urmă cu o sută de ani. Nu se simte schimbarea, nu se simte evoluţia şi, mai rău, nu se întrevede speranţa.
Aşa cum teatrele bucureştene s-au întrecut anul acesta să îl sărbătorească pe genialul nostru autor prin montări care de care mai inovatoare, pentru a-i sublinia modernitatea, caţavencii şi farfurizii noştri naţionali au dat iama pe sticla televizoarelor pentru a ne aminti, dacă mai era nevoie, cât de actual şi cât de înrădăcinat ne e în spirit al nostru Caragiale.
N-am decât o speranţă. Că peste o sută de ani, când urmaşii urmaşilor noştri vor sărbători bicentenarul marelui scriitor, dumnealui să facă bine şi să nu mai fie chiar aşa de actual. Popoarele se maturizează, ca şi copiii, nu?
Asta îmi doresc, asta vă doresc şi dumneavoastră, şi, în rest, o mie de ani pace.
Radu Beligan
