«I-aş scrie lui Dumnezeu, dar nu-i ştiu adresa»

Cu Paul Everac despre fragmente din viaţă, scrisori către preşedinţi, dar şi către Dumnezeu, despre tristeţi şi bucurii.

-Jurnalul Naţional: Domnule Everac, făcând o scurtă panoramare a personalităţii dumneavoastră de-a lungul timpului, ce aţi putea spune despre Paul Everac de acum, Paul Everac din 1992 şi cel din 1980?

-Paul Everac: - Oricât ar părea de curios, am rămas foarte buni prieteni toţi trei. Şi ne înţelegem de minune. Nu există nici un motiv să-l recuz pe vreunul dintre ei. Cel din '80, sigur, avea mai multă înflăcărare, vivacitate, decât am eu acum. Cel din '92 a fost un travesti scurt, de un an. Pentru că atât m-am angajat să stau la conducerea TVR, ştiind foarte bine că preiau, în afară de înjurăturile care mi se cuvin mie, şi pe cele destinate aceluia care m-a pus, provizoriu, şef peste televiziune. Şi bănuiesc că am făcut o bună experienţă acolo. Paul Everac de acum are în minus, însă, o anumită detentă, o anumită privire mai de sus care este corelativă cu o anumită greutate de a mă expanda fizic. La 85 de ani, cât voi împlini peste două luni, e greu să mai dansezi. Pasul meu e puţin mai greoi. Sufletul însă, nu. N-am nici un motiv decât să fiu bucuros că aceşti trei Everaci sunt încă într-o bună înţelegere între ei.

-Apropo de înjurături. V-au afectat?

-Nu, iar unele mi s-au părut chiar plăcute, pentru că şi aceste masaje, ciupituri sunt bune. Şi-apoi, le-am judecat în funcţie de velacitatea lor. Dacă aveau cât de cât o sămânţă de velacitate în ele, mi-au dat prilejul să fac mici îndreptări. Dar pentru că cele mai multe nu aveau, au devenit simple motive de distracţie.

Politică şi fotbal

-Vorbind puţin despre televiziune, cum vi se înfăţişează ea astăzi ?

-N-am dreptul s-o judec... Dar nu sunt un mare teleamator. În puţinele dăţi când mă uit la televizor, urmăresc numai lucrurile care mă interesează îndeaproape şi care sunt relativ puţine. Paradoxal este că, pe măsură ce evantaiul de posturi de televiziune creşte, şi ai zice că opţiunea este tot mai largă şi mai îmbietoare, în aceeaşi măsură, eu simt că sărăceşte. Nu mai găsesc aliment, butonez, plec de la unul la altul, nici unul nu capătă consistenţă şi fiecare este urmat de un tăvălug de alte lucruri care anulează orice efect simpatetic. Nu mă pot emoţiona pentru că peste mine vin imediat pemperşii şi reclamele pentru closete, pentru pasta de dinţi şi pentru alte lucruri care anulează orice efect de concentrare sufletească. Probabil va veni momentul în care şi liturghia la biserică se va întrerupe, la un moment dat, pentru o reclamă la săpunuri.

-Spuneţi că sunteţi foarte selectiv în ceea ce priveşte programele tv. La ce vă uitaţi, totuşi?

-La discuţiile în legătură cu soarta acestei ţări. La cele politice, în general. Dar şi la  conferinţele care au, cât de cât, un nerv cultural sau muzical. În ultima vreme m-am surprins, cu o oarecare mirare, că mă uit şi la meciuri de fotbal, mai ales când e vorba de echipe foarte foarte bune, capabile să facă din jocul lor o artă, şi cu un coeficient destul de mare de inedit şi de surpriză. Iar surpriza întotdeauna te excită.

-Cu ce echipă ţineţi?

-N-am echipe favorite. Am avut o copilărie, la Arad, în care UTA era preferata mea, m-am născut în Grant, în Bucureşti, deci Rapidul era foarte aproape de mine, am avut o aderenţă şi cu o echipă de care nu se mai ştie nimic, se numea Venus, şi care a corespuns cu perioada mea de liceu şi de facultate. Acum, nu mai am nici fobii, nici filii şi nici fanii.

-Ce părere aveţi despre numirea lui Răzvan Lucescu la conducerea Naţionalei?

-Eu ştiu...întrebaţi-l, mai bine, pe domnul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, dl Nicolae Manolescu, a cărui supremă virtute a devenit aceea de a face cronică sportivă. Îmi pare rău că bietul Fănuş Neagu, care era şi el un pasionat, acum e puţin mai la adăpost de o asemenea tentaţie. Dar...dacă l-au numit, înseamnă că a avut şi el anumite calităţi pe care trebuie să le apreciem şi în care trebuie să investim o doză rezonabilă de încredere.

-Sunteţi un privitor al scenei politice. Privitor de la televizor. V-aţi dori să vă fi implicat în mod direct în politică?

-Dacă îmi doream, eram de mult implicat. Trebuie să vă spun că am avut o întâmplare ciudată în viaţă, în care Ceauşescu mă bifase pe o listă, ca fiind un viitor posibil membru CC al PCR. M-am numărat printre puţinii oameni care nu au fost membri în PCR şi cu toate îmbierile care s-au făcut atunci, n-am intrat. A venit apoi un moment, în care lucrul ăsta s-a discutat cu domnul Iliescu, care avea şi el propuneri să-mi facă. Senator în Argeş sau la Arad. Tot discuţii îmbietoare am avut şi din partea lui Vadim Tudor şi aşa mai departe.

-Şi din partea domnului Corneliu Coposu

-Coposu, după ce a văzut că am plecat de la TVR, unde mă înjurase el în fel şi chip...

-Dar l-aţi stimat

-Da, l-am stimat şi eu pe el şi se pare că şi el pe mine, pentru că mi-a spus, aşadar, după ce am plecat din TVR, "sper că veniţi, în sfârşit, la noi".

-Şi nu v-aţi dus...

-Nu m-am dus. Bunicii şi părinţii mei au făcut politică. Bunicii dinspre tată au fost liberali. Brătienişti vechi. Din cap în tălpi şi mai ales la nivelul gurii, unde se bea vin. Pentru că vinul pe care bunicul l-a băut, era din viile lui Brătianu. Dar şi convingerile lui erau Brătieniste. Tata a fost primar liberal la Arad. Bunicii din partea mamei erau ţărănişti. Au făcut ei destul politică, iar eu mi-am dat seama de la început cam ce înseamnă vânzoleala asta şi n-am avut nevoie de ranguri politice, de frământări de genul ăsta.

Scrisorile

-Mai aveţi încredere în oameni?

-Da sigur, mai am încredere în câţiva. Şi, fireşte, începând cu partenerul meu de viaţă. Care are toată încrederea mea.

-Anul trecut aţi publicat "Scrisori", volum care cuprinde o selecţie de 110 scrisori, pe care le-aţi trimis de-a lungul timpului unor personalităţi precum  Ion Caramitru, Traian Băsescu, Victor Ciorbea, Cornel Coposu, Mircea Dinescu, Paul Goma, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Constantin Noica, Octavian Paler, Adrian Păunescu, Florin Piersic, Andrei Pleşu, Lucian Pintilie, Dan Puric, Victor Rebengiuc şi lista continuă. Lui Dumnezeu... ce i-aţi scrie?

-I-aş scrie lui Dumnezeu, dar nu-i ştiu adresa. Pentru că v-aţi uitat puţin în volum şi aţi văzut acolo câteva din scrisorile mele, una adresată lui Radu Teodoru şi alta Părintelui Stăniloaie, aţi văzut că nu prea concep idea unui Dumnezu primitor de scrisori de la noi, care administrează vieţile fiecăruia dintre noi. Cred că există o putere, undeva, care ne-a generat, care ne-a gestionat într-un fel, dar faptul că cineva îşi îngăduie să-l asocieze la primirea sau datul golurilor la fotbal, cu echipa lui, mi se pare una dintre cele mai mari aberaţii posibile. Dumnezu amestecat în toate cârcotele. Nu se poate asta. Este nevrednicie. La noi nu se mişcă lucrurile pentru că, "lasă că Dumnezeu rezolvă". În plus, nici n-am prea văzut un popor în care să se târâie atâta lume pe jos, prin iarbă, prin lot, prin de toate, la toate aceste serbări religioase, adorând un Dumnezu de care aproape nu ştie nimic, circumstanţial sau pentru nevoile lui personale.

-Dar dumneavoastră ce i-aţi cere lui Dumnezeu?

-N-am cum să-i cer nimica. Pentru că mi-a dat tot ce cred că trebuia să-mi dea. Asta a fost. Noi am jucat piesa, acum suntem la capătul ei. Am ieşit în culise. Acum, tot ce comentez, sau scriu, nu se mai întâmplă de pe scena vieţii, sau a societăţii, ci din culise, sau chiar din sală, şi anume de la balcon, de la galerie, de la cucurigu, de acolo de unde, din când în când, pot să pun două degete în gură şi să fluier, să protestez, aşa, ca un ţărănoi care merge întâia oară la teatru. Eu am înţeles că trebuie să ies de pe scenă. Nu mai am ce căuta acolo, nu mă mai ţin puterile. Sau nu mă mai primeşte nimeni. Sunt alţii aşezaţi, care au ocupat toate scaunele, iar dacă te duci acolo, îţi iau scaunul de sub tine, spunând, «domne, eşti expirat, du-te afară». E una din meseriile preferate româneşti. Să te împingă afară. Să-ţi pună eticheta de expirat.  


-Revenind la scrisorile dumneavoastră. Bănuind că aveţi încă foarte multe, intenţionaţI să mai scoateţI un al doilea volum?

-Nu. Dar vreau să spun că am avut ecouri mai favorabile decât de obicei, la această carte. O sumă întreagă de oameni, aparţinând intelighenţiei româneşti, s-au grăbit să-mi telefoneze şI să-mi spună că au avut aici senzaţia unui peisaj panoramic a societăţii româneşti cu nişte probleme care interesează pe toată lumea şI că, în această formă, cartea are o unicitate. ŞI eu cred că are, dacă nu asta, măcar o anumită armonie timbrală, pentru că anumite scrisori sunt de-un fel, şI au ţinte mici, mai pragmatice, iar altele sunt de teorie pură şI de incursiune în domenii de edificare sufletească, cum sunt cele către părintele Stăniloaie sau către Noica. Am avut şI convorbitori destul de bine aşezaţI în spiritualitatea românerască, dar care m-au incitat. Noi facem prea puţină polemică bună, în România, în momentul de faţă. Polemica noastră este una mitotică. Politică. Ar trebui să facem o polemică de idei, aşa cum fac alte ţări, precum Franţa, poate şI Germania sau Anglia. Să te agăţi de idei, să le transformi, să le expediezi înapoi, să primeşti replici, să curgă aşa un şuvoi de idei printre noi, să ne putem organiza viaţa şi în funcţie de ceea ce gândim, nu numai în funcţie de ceea ce mâncăm sau dorim sau iubim.

-V-au răspuns cei cărora le-aţI scris?

-Nici unul. Dacă aş fi primit, publicam undeva răspunsul, într-o notă de subsol. La un moment dat, nevastă-mea s-a întâlnit cu Liiceanu care i-a spus: "doamnă, n-am ce răspunde. Domnul Everac mi-a spus nişte lucruri care sunt aşa cum le-a spus şI la care nu am replică" . Cu alţii am putut discuta, însă.

Bucuria fiecărei zile

-Cum aţi ajuns la pseudonimul Paul Everac? Numele dumneavoastră este Petru Constantinescu...

-A fost o mică toană de-a mea. Prin liceu, un coleg m-a botezat aşa într-o nuvelă a lui. Mi s-a părut interesant numele şi l-am luat. După o vreme, când ajunsesem amândoi la maturitate, mi-a trimis o scrisoare în care mi-a spus că eu o duce foarte prost, că abia a ieşit din închisoare, pentru nişte pocinoage pe care le-a făcut. "Ia trimite-mi şi mie nişte bani, - mi-a spus -  că ţi-am dat un nume, un pseudonim ". Şi i-am trimis, ce era să fac. Deci este un nume pe care l-am cumpărat.

-Cea mai mare bucurie a vieţii...

-Faptul că am prins şi ziua de astăzi este cea mai mare bucurie a mea. O mare bucurie, de asemenea, este faptul că în fiecare zi când mă scol, mă duc la nevastă-mea şi o regăsesc încă vie, ceea ce este mare lucru. Pe urmă se trezeşte şi ea şi începem viaţa de fiecare zi.

-Ce faceţi într-o zi normală?

-Foarte multe lucruri. Pentru gospodărie şi pentru sănătate, dar în rest, activitatea asta de, cum se zice, suprastructură, de elaborare, de citit, de redactat, de corectat, de trimis articole şi aşa mai departe, iar după masă mă odihnesc citind. Şi, din când în când, primim câte o vizită...

-Cea mai mare tristeţe...

-Tristeţea este să văd că ne înfundăm cu vaporul ăsta mare, care se numeşte ţară, şi că într-o bună zi s-ar putea ca să decapotăm, iar eu n-am nici cea mai mică posibilitate să intervin în vreun fel. Nici măcar în moravuri...Avem voce mică, nu se aude, n-are nimeni dorinţă să audă, se merge pe un conduc oarecum dirijat de alţii, stânci sunt peste toţI. Este o tristeţe...Eu am venit voios pe lume, în 1924, când abia se reunificase  România Mare, şi am dus-o într-o veselie multă vreme, am străbătut şI zone destul de grave, şI de periculoase -  cum a fost începutul comunismului, în '48 - '49, până prin cincizeci şI ceva, când eram cu totul aserviţi unor puteri străine care veneau şI făceau la noi ce doreau. După aceea, însă, lucrurile s-au mai îmblânzit, oarecum, şI mi-am găsit acordurile şI corespondenţele. Dar acum, când mă aşteptam să găsesc o foaie de parcurs sănătoasă, sunt trist. Din nefericire, încă o dată repet, nu avem cum interveni. Trebuie o solidaritate uriaşă, pe care acest popor nu o are. Îl iubesc foarte mult, fac parte din el, dar nu este un popor de la care să te poţI aştepta ca, la un moment dat, să devină expansiv. Expansiv în sensul că să-şI ia soarta în mână şI să colcăie de vitalitate, expansiunea lui este că se ducă, pleacă. Se dispersează...astea sunt tristeţile mele.
 Sigur, mi-au murit părinţii -  doar nu era să trăiască până când aveam eu să fac 100 de ani. Deci nu de aici îmi vin tristeţile. Mi-au murit prieteni, mulţI prieteni, au murit în mod normal, cum sper să mi se întâmple şI mie. Deci, tristeţea este de o altă natură. Şi nu-mi găsesc nici destinderea de a da în altcineva. De a mă bate. Căci şI băiata, când o faci, este o distracţie. Te uşurează. Nu o mai găsesc nici pe asta. Cred că ne batem aşa, în zadar. Să vedem voi ce faceţi. Generaţiile care vin...


-Acum lucraţi la ceva?

-Tot timpul lucrez la ceva. Am scos trei cărţi, una este « Armonia plăcerilor » - o seamă de schiţe, a doua este « Cartea cu 50 de pamflete », care a apărut de curând, şi recent am scris o piesă care se numeşte « Don Juan ». Anul acesta, am ţinut un cenaclu împreună cu nişte actori sufletişti, care au venit de bună voie să-mi citească textele, piese de teatru mai vechi sau mai noi, la Palatul domnului Brătianu,  supranumit « Cartof ».  Scriu şi poezii, boală care nu mi-a trecut nici până în ziua de astăzi. Este destul de contaminantă. Dă o anumită febră, din prisma căreia simţi că n-ai murit încă. Chiar dacă te plângi că vei muri, dar o faci într-o formă poetică.


-Ce actori au venit?

-Cei mai mulţi erau de la Teatrul Naţional. Au venit, printre alţii, Ileana Stana Ionescu, Valentin Uritescu, Eugen Cristea, Constantin Dinulescu, oameni pe care i-am preţuit foarte tare şi care au venit să mă ajute. Nucleul de bază este la Teatrul Naţional, acolo unde am avut şi eu cea mai mare colaborare, şi unde am făcut chiar şi regie de teatru la câteva spectacole.

-Spuneaţi că tocmai aţi terminat de scris o nouă piesă..."Don Juan", care ar putea fi foarte bine montată pe scena unui teatru. Faceţi ceva în acest sens?

-Nu fac nimic. Sunt un autor alungat de pe scenă, pe idea, pe de-o parte, că am avut mult prea mult succes, înainte, după statisticile oficiale, am fost cel mai jucat autor, din toată România, din toate timpurile, şi apoi, natura mea nu este una de ţiţiri piţiri. Acum, teatrul se face după alte criterii, e destul mafiotism în teatru. Nu mai am directori prieteni aşa cum puteam să am înainte, când directorii erau directori. Ca Horia Lovinescu, Radu Beligan....Acum, este altă poveste. Dar nu spun că nu sunt şi ei oameni de treabă ori că nu fac performanţă, dar nu ne mai găsim un limbaj comun. Ei ştiu ce este aceea piaţă, iar eu ştiu ce este aceea perfecţiune morală. Eu sunt încă aservit unor idealuri ceva mai vechi. Nu neapărat comuniste. Ci permanente. Eu vin din clasicism. Ei vor modernitate, vor şoc. S-ar putea juca foarte bine piesele mele. Dar...de ce să-i faci succes lui Everac? De ce? E vreun motiv? Nu, nici unul. (...)
Mă gândesc că aţi vrea să mă întrebaţi ce altă viaţă mi-aş fi putut alege, sau ce aş mai face a doua oară...într-o asemenea viaţă. Aici, mă rog, am elaborat eu  o butadă care spune aşa. Că a venit într-o zi Mefisto la mine şi mi-a spus: "dragă Everac, hai să-ţi iau sufletul, şi să-ţi dau tinereţe. Ce faci cu ea? Şi eu i-am spus, "du-te acasă, n-avem ce târgui, pentru că tot dramaturg mă fac şi tot pe nevastă-mea o iau. Atunci de ce să mai vorbim de pomană ? »

-În ce perioadă a istoriei v-ar fi plăcut să trăiţi?

-Secolul XIX mi se pare interesant. Era un secol în care se credea în ceva, în evoluţie şi în istorie. Atunci s-au făcut marile progrese ale unei ţări rămasă cu multe secole în urmă. Poporul român a eludat faze foarte importante, cum au fost cavalerismul, renaşterea, reforma, iluminismul. Nu le-a avut, sau le-a avut foarte puţin. Prin urmare, rămăsese într-un decalaj sensibil faţă de Europa. Secolul XIX a fost o perioadă foarte frumoasă, când şi vârfurile muzicale au fost la culme, când a venit Wagner, când a venit Puccini, după Verdi, când au rivalizat Brahms şi Bruckner. Schumann, Beethoven...Iată că eflorescenţă. Marile invenţii s-au făcut atunci, marile comunicaţii, lumina electrică, trenul ...Au început micile tatonări care au continuat tocmai la începutul secolului XX pentru aviaţie şi aşa mai departe. Un secol animat, un secol plăcut, lumea era bine îmbrăcată. Redingota aceea cred că m-ar fi prins şi pe mine. Da...Mă şi imaginez îmbrăcat aşa, şi cu joben pe cap, mergând la Parlament şi vorbind de acolo, de la tribună, şi având pe Fleva rival, sau pe Delavrancea, ori pe Titu Maiorescu...Perioadă mare...Mă uit acum, unde sunt oratorii noştri, unde-i retorica de parlament, unde-i măcar retorica bisericească să ascult măcar o dată o predictă şi să-mi îngheţe sângele!? Unde-i retorica poetică? Nu găsesc nimic. Oratori am mai auzit..pe Galeriu, spre exemplu, dar în vremea tinereţii mele erau retori peste tot... Ionel Teodoreanu, Sadoveanu... Era bine, se trăia în alt climat.

-Ce vă sensibilizează?

-Muzica. Muzica simfonică în special, şi un gând foarte înţelept venit din partea cuiva...

-Ce ar trebui să facă oamenii ca să-şi găsească un echilibru în lumea asta haotică?

-Să mizeze pe valori, care vin de departe, care s-au verificat şi care fac posibilă comunicarea între ei. Pentru că noi, pe măsură ce ne tehnologizăm, pierdem comunicarea. Unul dintre pericolele cele mai mari ale lumii viitoare este acela că, oamenii fiind tot mai civilizaţi şi cu mijloace extraordinare împrejur, în loc să se apropie între ei, în loc să înlesnească o comunicare sufletească, se alienează. Asta-i pericolul cel mai mare pe care eu l-am simţit, de altfel, în călătoriile mele în străinătate.  În Germania, spre exemplu, am întâlnit un actor, neamţ, care a jucat în România în câteva dintre piesele mele, şi care mi-a spus: «domnule Everac, sunt aici, am de toate, am casă, am maşină, am tot ce-mi trebuie, am fost la teatru, seara mă duc acasă, mă aşteaptă o bere, o mâncare bună în frigider, ascult un piculeţ muzică şi mă culc. Dar altă viaţă duceam la Bucureşti, când eram plecat, când mergeam la Cireşica sau la Podgoria, unde stăteam până dimineaţa, iar de acolo mergeam la Gara de nord, şi mâncam o ciorbă de potroace...Acelaşi lucru mi l-a spus şi Vasilica Tastaman, în Suedia. «Când ieşeam de la teatru, mă urcam într-un troleibuz şi mă înghesuiau, mă presau, mă pipăiau...Era o minune !!! », zice. « Era o plăcere. Îmi spuneau la ureche fel de fel de porcării, care-mi făceau plăcere. Aici, trec pe un maidan, aşa, mă întâlnesc cu unu, văd că se apropie şi ahaaa, o fi, n-o fi...Şi el mă întreabă cât e ceasul sau pe unde s-o ia la gară ». Deci, ceea ce se va întâmpla, este că lumea se va desocializa, iar lucrul acesta va fi în dauna noastră. Noi trebuie să păstrăm un echilibru foarte serios între mijloacele de socializare a vieţii şi cele de interiorizare a vieţii. Dacă această acoperire nu există, cealaltă nu are aproape nici o valoare. Dar să sperăm că noi păstrăm încă un anumit echilibru, pentru că nu am ajuns suficient de civilizaţi. Avem o virtute a întârzierii noastre.