Ion Caramitru: ”Teatrul este interesant, bogat, semnificativ şi cald”

Actorul Ion Caramitru, care împlineşte la 9 martie 69 de ani, vine la sfârşitul acestei săptămâni cu un nou rol pe scenă, cel al lui Macbeth din piesa omonimă a lui Shakespeare, regizată de Radu Penciulescu la Teatrul Naţional Bucureşti. În martie, este programat să demareze şi proiectul de anvergură care prevede reabilitarea clădirii Naţionalului bucureştean al cărui director este acelaşi Ion Caramitru. Cu o teatrografie foarte bogată ce constituie o pagină însemnată în istoria teatrului românesc, Ion Caramitru a personaje  memorabile în spectacole regizate de Sică Alexandrescu, Moni Ghelerter, Liviu Ciuleu, Vlad Mugur, Andrei Şerban, Sanda Manu, Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu sau Yuri Kordonsky. Rolul care i-a adus consacrarea peste hotare a fost Hamlet, criticii britanici votându-l astfel într-un top al celor mai buni douăzeci de interpreţi ai lui Hamlet în secolul al XX-lea. Are şi o filmografie pe măsură. A regizat teatru şi operă. Despre teatrul românesc, despre interpretul şi despre administratorul Ion Caramitru, în interviul   Jurnalului Naţional.


Jurnalul Naţional: După aproape 47 de ani de la debutul pe scena profesionistă, care a avut loc la Teatrul Naţional, alături de Valeria Seciu, iată că faceţi din nou cuplu scenic, în acelaşi teatru, în spectacolul experimental "Macbeth". Cum a apărut acest proiect?
Ion Caramitru: Cu mai mulţi ani în urmă, Radu Penciulescu a fost invitat, prin UNITER, să susţină un workshop în România, la Sfântul Gheorghe, pe teme shakespeariene, din care nu a lipsit nici "Macbeth". Am asistat la studiu şi, mai în glumă mai în serios, i-am spus că aş fi bucuros să mai lucrăm împreună. A fost să fie. Eu am lucrat o dată cu el, cu mulţi ani în urmă, la "Bulandra", când a montat la sala de la Grădina Icoanei “Vicarul” de Rolf Hochhuth, în care am jucat un rol important din cariera mea, cel al tânărului preot Riccardo Fontana. I-am păstrat lui Radu Penciulescu o constantă admiraţie şi dorinţa de a mai lucra cândva cu el. Ulterior, am absolvit cu el cursurile de regie postuniversitare - era şeful Catedrei de Regie la Institutul de Teatru şi Film. Apoi, a plecat din ţară. Cu Valeria Seciu, ce să spun, ne leagă mult şcoala de teatru pe care am facut-o împreună, dar şi o constanta camaraderie.

După 1989, Radu Penciulescu a revenit, dar a montat mai târziu.
L-am invitat să revină, aşa cum am făcut şi cu Andrei Şerban, şi cu Lucian Pintilie, şi cu Liviu Ciulei, si cu David Esrig, si cu Celibidache, dar şi cu Eugene Ionesco sau cu Emil Cioran, să se întoarcă în ţară, să lucreze aici. A fost o perioadă când totul era posibil. Şerban a venit şi a preluat Teatrul Naţional. Ciulei a venit şi a montat spectacole, dar a refuzat să reia direcţia Teatrului Bulandra. Pintilie a venit, dar a spus că se va ocupa numai de film şi a primit Studioul pe care îl conduce şi astăzi. Celibidache a venit şi a organizat nişte concerte minunate şi repetiţii cu public absolut extraordinare.

Aveaţi căderea să o faceţi în 1990...
Atunci eram vice-preşedinte al Biroului Exectiv al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională. Aveam o poziţie oficială, răspundeam de Cultură.

Care a fost răspunsul lui Emil Cioran?
La telefon, Cioran ţipa fericit în româneşte că nu-i mai este ruşine să fie român. Eugene Ionesco spunea cam acelaşi lucru. La câteva luni, după ce am vorbit cu ei, au venit minerii şi au spart balonul de fericire, ca să zic aşa. Ionesco şi Cioran nu au mai venit, ceilalţi, da. Radu Penciulescu, căruia, în mod categoric, i s-ar fi putut da înapoi Catedra de Regie la UNATC, nu a putut să vină atunci, avea probleme în familie. A venit ulterior de trei-patru ori pentru workshop-uri. În stagiunea trecută a făcut la TNB spectacolul “Legenda marelui inchizitor”, cu Victor Rebengiuc, iar înainte de a pleca, după premieră, l-am rugat să se gândească la un spectacol cu o distribuţie mai mare, printre care şi actori tineri. A venit cu “Macbeth” şi iată-ne în pragul premierei.

Andrei Şerban a făcut, după mulţi ani, un pas, susţinând recent, la Naţional, o conferinţă. Va veni să şi monteze?
Da, doreşte să monteze la Teatrul Naţional. Avem în perspectivă un spectacol.

Jucaţi, sunteţi directorul Naţionalului şi deschideţi şi şantierul pentru reconstrucţie... Nu e mult pentru dumneavoastră?
Nu joc prea mult. La "Bulandra", spectacolul "Şase personaje în căutarea unui autor" nu se mai joacă, motivele nu le cunosc, iar "Sorry" e programat o dată la câteva luni. La Teatrul Naţional, "Eduard III" nu s-a  jucat o vreme, pentru că decorul, complicat, a avut de suferit. Acum a fost reparat şi spectacolul poate fi reluat. S-a jucat mai mult de 50 de ori, ceea ce pentru Teatrul Naţional e mult. Sala Mare are 1.150 de locuri şi, plină, ar însemna, aritmetic, de trei ori mai mult decât orice altă sală din Bucureşti. Pot spune că am jucat nu de 50 de ori, ci de trei ori mai mult. Din când în când, fac şi spectacolul cu Johnny Răducanu "Dialoguri şi fantezii în jazz". "Macbeth" e un spectacol pe care Radu Penciulescu l-a vrut de factură experimentală, de aceea a fost gândit sub auspiciile Centrului de Cercetare şi Creaţie Teatrală "Ion Sava" din cadrul Teatrului Naţional şi se va juca pe scena Sălii Mari, cu publicul pe scenă, într-un decor minimal.

Reconstrucţia edificiului este rezultatul unor expertize. Au fost două, foarte serioase, care au demonstrat că această clădire are nevoie urgentă de  consolidări antiseismice. O primă expertiză s-a realizat în 2002 de direcţia Săraru. A doua, mult mai detaliată, în 2005, completând-o pe prima, a confirmat urgenţa consolidării. Pornind de la această urgenţă, proiectul de arhitectură, comandat şi aprobat de Ministerul Culturii, apoi trecut prin furcile caudine ale Comitetului interministerial, a făcut obiectul unei hotărâri de guvern şi al unei finanţări duble: pe de o parte, din împrumutul pentru Cultură, făcut de Guvernul Tăriceanu, de 250 milioane de euro, şi, pe de altă parte, de la Guvernul României, care va completa devizul, aşa cum orice împrumut obligă, din bugetul de stat.

Realizarea proiectului arhitectonic a durat ani de zile pentru că este o  lucrare faraonică, aş spune. A avut loc apoi licitaţia pentru constructor, la care au participat zece firme importante, licitaţie câştigată de "Aedificia Carpaţi". A fost contestată de două sau de trei dintre firmele participanate la licitaţie şi, astfel, s-a mai pierdut un an de zile prin procese, care s-au încheiat, în sfârşit, şi "Aedificia Carpaţi" a rămas firma constructoare.
   
În câte etape se vor desfăşura lucrările şi cât vor dura?
Deschiderea de şantier va reprezenta ora zero, după care se va derula termenul acordat constructorului – de doi ani şi opt luni. Din martie, începe lucrul, în trei etape. Prima etapă şi cea mai urgentă este demolarea faţadei clădirii, a bombonierii, cum a fost denumită după ce Ceauşescu a dispus construcţia ei peste teatru, care nu-i plăcea ca formă, şi care a condus la un potenţial pericol. Această bombonieră are o mie două sute şi ceva de tone şi se sprijină, în principal, pe planşeul superior al parcării subterane din subsolul Intercontinentalului. Faţada nu are consistenţa unui lucru bine făcut şi în caz de cutremur poate antrena forţe care, atunci când s-a făcut proiectul, nu erau calculate în bază. Nu mai vorbesc şi de faptul că Sala Mare, care avea 800 de locuri, a fost mărită, până la 1.150 de locuri, scobindu-se în lateral, înalţându-se aiurea, modificând sistemul de rezistenţă iniţial.

Prima etapă constă, deci, în îndepărtarea faţadei şi în acelaşi timp în reizolarea clădirii din spate - cea veche, autentică, uitată, care va fi scoasă la lumină. Totodată, se va lucra la realizarea unei săli de repetiţii şi, eventual, de spectacole, care va fi sub Scena Mare. Etapa a doua va reprezenta consolidarea celui mai lung traseu: porţiunea de clădire care leagă Sala Mare de Sala Studio, adică Sala Operetei de astăzi, şi de Sala Atelier, unde sunt, pe cinci etaje, toate birourile, cabinele şi atelierele celor două teatre. Toate vor fi consolidate în etapa a doua.

După ce se încheie a doua etapă, şantierul se mută înapoi la Sala Mare, care va fi readusă la forma iniţială. Se vor reface, ceea ce arhitecţii numesc, diafragmele de rezistenţă, îndepărtate de Ceauşescu. Sperăm ca şi în acest răstimp, cu şantierul deschis, să putem totuşi juca, punând decorurile invers pe scenă şi publicul în spate.

Cât va dura scoaterea faţadei?
Firma costructoare spune că trei sau patru luni.
 
Unde vă mutaţi?
Am avut noroc. În spatele teatrului, unde e intrarea actorilor, este o clădire nouă de birouri, construită pentru a fi închiriată. E liberă. Am negociat chiria pe trei ani. Acolo vor fi birourile, atelierele, depozitele. E o clădire mare, dar nu în deajuns. Unele lucruri pot fi păstrate în teatru, altele nu. Până în iunie toată lumea trebuie să se mute. Sălile de teatru vor funcţiona.

Ce se întâmplă cu Sala Studio, actuala Operetă?
În urma discuţiilor avute la Ministerul Culturii, Opereta va achiziţiona un cort, se pare senzaţional, instalat în spatele Bibliotecii Naţionale, unde se va muta. După ce va fi consolidată, această aripă, conform Hotărârii de Guvern din 2006, revine la matcă, adică Teatrului Naţional. Amintesc faptul că în urmă cu peste 20 de ani Ceauşescu a demolat clădirea Operetei de pe cheiul Dâmboviţei. Opereta s-a mutat la Teatrul Naţional, pe vremea când maestrul Beligan era director, cu promisiunea oficială că se va rezolva problema Operetei prin construirea unei noi săli pentru Operă şi mutarea ei în clădirea Operei de azi. Ceauşescu a încercat să se ţină de cuvânt, pentru că fundaţiile noului centru cultural unde trebuia să se mute Opera, lângă Biblioteca Naţională, erau gata în 1989, dar construcţia a fost oprită după 1989. Hotărârea de Guvern de care spun, de fapt au fost două, readuce “de jure” sala la TNB, dar “de facto” – numai în momentul în care Opereta se va muta în alt sediu. În acest scop, s-a mai dat o hotărâre de guvern, repartizând Operetei, ca sediu social, Sala Omnia, dar şi bani pentru a fi adaptată, din împrumutul respectiv - 8,5 milioane de euro. A fost aprobat şi studiul de fezabilitate. Teoretic, problema e rezolvată.

Ce se întâmplă cu celelalte două instituţii găzduite aici?
Alte două probleme, la fel de spinoase, pentru că e vorba de pierderi de sediu, se referă la Centrul Naţional al Dansului, care acum cinci ani a primit în această faţadă spaţiu, şi care trebuie să plece definitiv, dar şi la Muzeul de Artă Contemporană. Deocamdată, pentru perioada de şantier, Ministerul Culturii a oferit Centrului Naţional al Dansului spaţii pentru birouri şi o sală de repetiţii la Sala Palatului, iar Teatrul Naţional le pune la dispoziţie, în zilele de marţi, Sala Atelier, aşa cum au dorit ei. Muzeul, la rândul său, trebuie să se mute. Nu total, pentru că unele spaţii nu sunt în carcasa de care am vorbit. Tot ce este în carcasă, însă, pleacă. O soluţie intermediară s-a gasit  prin mutarea cărţilor Bibliotecii Naţionale dintr-o clădire din Calea Moşilor în noua clădire a Bibliotecii, iar spaţiul eliberat e dat muzeului. Lucrurile par rezolvate. Eu sper ca până la sfârşitul anului să se efectueze 40% din volumul lucrărilor.

Cu parcarea Teatrului Naţional cum rămâne?
Ceea ce propune proiectul ar fi "ceva fără precedent", cum se spune în România, dar care în lume e la mintea cocoşului. Orice spaţiu disponibil trebuie folosit la maximum. Vă dau exemplu, căci de acolo ne-am inspirat: Teatrul Naţional din Londra sau Barbican Centre. La noi, foaierele Teatrului Naţional, vorbesc de cele mari în special, se deschid cu o jumătate de oră înainte de spectacol şi se închid imediat după spectacol. Aceste spaţii imense sunt total nefolosite. Potrivit proiectului pe care l-am aprobat, în spaţiile în care foaierele vor comunica între ele, pentru toate sălile, vor exista galerii de artă, magazine de antichităţi, librării, cafenele, pentru ca oamenii să le viziteze, de la ora 11 dimineaţa până la încheierea spectacolelor.

Parcarea din faţă am recuperat-o, fiind a Teatrului Naţional, pentru că, iniţial, aici s-a construit doar Teatrul Naţional, care este administratorul de drept al întregii suprafeţe construite şi a terenului din jur. Acest lucru este parafat prin Hotărâre de Guvern şi prin intabularea terenului şi a construţiei, fără de care nu s-ar fi putut începe nici un şantier, căci e nevoie de avize şi aprobări. Pentru că există o parcare subterană a Intercontinentalului şi pentru că se mai construieşte una în zona Universităţii, vor fi destule locuri de parcare pentru cei care vin la teatru cu maşina. Aşa că noi am hotărât să desfiinţăm parcarea Teatrului şi să procedăm la un concurs de proiecte pentru a o dedica unui spaţiu pietonal. Va fi un parc, sper, atractiv, de unde se poate intra în Teatrul Naţional, de unde se poate pleca apoi, prin pasajul de la Universitate, spre Bucureştiul Vechi şi unde se poate ajunge uşor şi cu metroul, şi cu autobuzul, şi cu maşina particulară.

Ce suprafaţă va avea acest parc?
Sunt mii de metri pătraţi. O dată cu înlăturarea faţadei se va elibera teren suplimentar. Tot ce e parcare va fi parc.

Cum vi se pare acest ansamblu de statui din faţa teatrului?
Spaţiul pe care s-a ridicat acest ansamblu aparţine Primăriei Capitalei. După părearea mea, nu e un lucru frumos. E supradimensionat şi banal.

Teatrul este în criză? Există criză în teatru acum când viaţa e tot mai grea dar lumea merge tot mai mult la teatru?
Putem vorbi de o anumită criză a teatrului, referindu-ne strict la afluenţa de public doar după Revoluţie. Şi nu pentru multă vreme. Un an sau doi, lumea vedea în stradă, la televizor, în Parlamentul Provizoriu, peste tot, un teatru mult mai semnificativ decât teatrul propriu-zis. Nu mai vorbesc de faptul că teatrul a trebuit să renunţe la multe titluri, căci repertoriile nu mai erau concordante cu vremurile noi. Lumea era derutată, nu ştia ce se va întâmpla: era mai interesant să privească la televizor până dimineaţa şi să vadă figurile exotice, excentrice ale vremurilor noi, cum se spunea pe atunci, decât să vadă un spectacol "prăfuit" de teatru. Mişcările de stradă, Piata Universităţii, apoi mineriadele au creat alte puncte de interes. Încet, încet însă lucrurile au revenit la normal. Acum, de cel puţin trei ani, e o afluenţă de public fără precedent spre teatru. Pot fi cel puţin două motive, lăsând la o parte eventualitatea aprecierii estetice a spectacolelor. Pe de o parte, criza poate crea anticorpi, care să îndrepte lumea spre lucrurile mai sigure, iar cultura e un lucru mai sigur, şi bucuria sufletului şi a minţii într-o sală de teatru, într-o sală de concert poate compensa supărările diurne. Pe de altă parte, e preţul încă mic la biletul de intrare, în comparaţie cu alte ţări.

În schimb se merge mai rar la restaurant.
Oamenii nu mai merg la restaurante. Într-o societate normală, oamenii care merg la teatru se duc apoi la restaurant, le acoperă pe amândouă într-o seară. La noi, acum te duci ori la restaurant, ori la teatru, în principiu. De cele mai multe ori, lumea alege teatrul. Teatrul este interesant, bogat, semnificativ şi cald.
   
Dar lumea merge la orice fel de teatru şi atunci când e bun şi atunci când e mai puţin bun.
Evident, se poate discuta şi despre estetica teatrului. Teatrul poate fi în criză doar atunci când e în criză de forme noi, de adevăr scenic şi merge la clişee. Atunci criza îşi face loc. Aici nu e vorba neapărat de experimente nebune. Experimentele sunt necesare, dar uneori pot fi chiar stupide. Experimentele fără acoperire, făcute fără respectul faţă de text sunt neputinţele unor generaţii de regizori cărora le este frică de text.

Din această perspectivă, poate exista un pericol pentru teatru?
Întotdeauna există. Dar aţi văzut, teatrul se reface prin el însuşi. El nu va dispărea, va fi mereu în căutare.

Noile generaţii de actori vor putea menţine forţa aceasta în continuare?
Mi-e teamă că nu. Dar viaţa are dreptul să hotărască singură. Părerea mea e că nivelul şcolilor de teatru a scăzut catastrofal. Mă uit la mulţi din cei tineri şi mă îngrozesc când văd ce lipsuri au în pregătirea profesională.

Aţi urmărit atent aceşti 20 de ani de teatru de după 1989 şi prin prisma UNITER. Credeţi că teatrul aduce bani?
Dacă aş lua ca etalon Teatrul Naţional, aş putea spune că încasările depăşesc cele mai optimiste aşteptări. Am raportat pe cei cinci ani petrecuţi la direcţie o creştere de până la 18% din cheltuielile generale. Şi vă imaginaţi ce buget are Teatrul Naţional. Cred că se poate ajunge până la 20%. Dacă noi am avea un sfert din preţul biletului Teatrului Naţional din Londra, unde un bilet ajunge la peste 100 de lire sterline, am atinge 60%. Cea mai mare bucurie este însă afluenţa de public. Teatrul Naţional are seară de seară în medie 1.500 de spectatori. La cele trei săli. Şi jucăm între 19 şi 23 de spectacole pe săptămână. Avem şi matinee, sâmbăta şi duminica. Vine lumea şi la Conferinţele Teatrului Naţional. Din veniturile proprii se deduceau atât primele care se acordau oamenilor, cât şi plata orelor suplimentare. Legea ne interzice acum acest lucru şi banii pleacă la buget. Dar există totuşi  satisfacţia că lumea vine cu bucurie către Teatru.

Credeţi că va fi la noi în teatru o reformă de tip occidental?
Categoric, va fi.

Sunt actori la Teatrul Naţional care joacă mai mult, alţii joacă mai puţin. Sunt şi actori invitaţi. În ce măsură vă ajută legislaţia în domeniu ca director la Teatrul Naţional?
Până să fi apărut Legea care a interzis cumulul cu salariul, 16 actori pensionari de prim-rang ai Teatrului Naţional cumulau pensia şi salariul. Le convenea, deşi salariul era mic. Teatrului, financiar vorbind, îi era mai comod, căci avea cheltuieli minimale. Acum, cei 16 au ales să plece la pensie, dar joacă în continuare, căci sunt nume mari: Radu Beligan, Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Ileana Stana Ionescu, Damian Crâşmaru, Adela Mărculescu, Rodica Popescu Bitănescu, Florina Cercel, Mircea Albulescu, Simona Bondoc, Tamara Creţulescu, Constantin Dinulescu, Traian Stănescu, Matei Alexandru, George Motoi, Costel Constantin. Acum îi plătim cu bucata şi câştigă de trei ori mai bine. Teatrul pierde de trei ori mai mult. Am făcut cunoscut acest lucru şi primului-ministru, dar degeaba, nu a contat. Din acest punct de vedere, legislaţia nu ajută teatrul.

De trei ani, schemele sunt îngheţate, nu putem angaja oameni noi. Schema Teatrului Naţional s-a redus cu 99 de posturi. Am avut 500 şi acum avem 401. Erau peste o sută de actori şi acum sunt 70, incluzând şi pensionarii de care vă spuneam. Toată lumea joacă, mai mult sau mai puţin. Nimeni nu poate impune o distribuţie regizorilor deoarece condiţia sine qua non este ca regizorul să-şi facă cea mai bună distribuţie. Singura problemă a unui regizor atunci când vine să monteze este dacă actorul pe care el îl vrea este ocupat în altă producţie sau nu. Desigur, şi în Teatrul Naţional, ca şi în alte teatre, sunt şi oameni care nu prea au ce căuta pe scenă. L-am adus pe Victor Rebengiuc, care a devenit apoi angajat al Teatrului Naţional. I-am adus pe Ştefan Iordache, pe Valeria Seciu, pe Mariana Mihuţ, pe Horaţiu Mălăele. Mi s-a reproşat că de ce îi aduc pe oamenii aceştia, că de ce nu-i folosesc numai pe cei din teatru. Am explicat că, dacă ne numim Teatru Naţional, atunci pe această  scenă trebuie să aibă loc toţi marii artişti ai teatrului românesc. Ei nu pot fi rupţi de ideea de teatru naţional. Şi când ai ocazia să inviţi o vedetă de talia acestora ai şi garanţia calităţii spectacolului, a interesului publicului, a plăcerii jocului.

Ziua de 15 ianuarie, o zi la care ţineţi foarte mult, căci aţi iniţiat, când eraţi la Ministerul Culturii, şi programe legate de Eminescu, este Ziua Culturii Naţionale, începând cu acest an. Credeţi că va adumbri cumva ziua naşterii lui Eminescu?
Sunt puţin derutat de unele reacţii faţă de acest lucru. Privind retrospectiv în Anul 2000, anul Eminescu atunci, toate punctele Hotărârii de Guvern pe care am iniţiat-o privind sărbătorirea a 150 de ani de la naşterea marelui poet au fost îndeplinite: de la editarea întregii opere, incluzând şi manuscrisele, visul culturii române de a avea toată opera lui Eminescu la dispoziţie, şi până la încheierea lucrărilor la Memorialul Ipoteşti. Dar tot ce am făcut atunci ca ministru, nu era în vederea unei sărbătoriri în sine, ci a respectului pentru ceea ce Eminescu a lăsat definitiv şi irevocabil moştenire neamului românesc: limba pe care o vorbim. Noi vorbim limba română, cea frumoasă şi bogată, datorită lui şi numai lui. De la Eminescu încoace începe marea aventură a limbii române. Nenorocirea nu e că unii fac şi alţii nu fac ceva pentru Eminescu sau că îl sărbătoresc sau nu pe Eminescu, ci că unii îl citesc şi alţii nu-l citesc. Cel mai grav e că cei mai mulţi nu-l citesc. Cel mai grav e că Eminescu nu e predat cum trebuie în şcoală, nu e înţeles. Faptul că a apărut o zi naţională care să fie marcată de ziua naşterii lui Eminescu, nu ştiu dacă va face ca lumea să citească mai mult. Asta mă îngrijorează.

Cum aţi caracteriza perioada petrecută în fotoliul ministerial? Privind acum, după mai mulţi ani, ce credeţi că aţi reuşit atunci şi ce nu aţi reuşit din ceea ce v-aţi propus?
Lumea îmi reproşează că am pierdut patru ani din cariera de artist la minister, dar eu spun că nu i-am pierdut. În perioada ministeriatului, bunăoară, au fost câteva lucruri importante pe care le-am realizat: iniţierea programului naţional de restaurare a monumentelor, program care funcţionează şi astăzi. Am mers pe ideea unei liste de priorităţi a Ministerului Culturii, programul fiind pe primul loc. Apoi s-au aprobat 22 de poziţii pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO şi s-au adăugat la cele opt existente până atunci. Acum, România are 30 de unităţi de patrimoniu pe listă, fiind, cred, printre primele zece ţări din lume la acest capitol. Am restaurat şi Coloana fără Sfârşit, salvând-o de o iniţiativă criminală - de a înlocui porţiuni din ea; am pregătit aproape toată legislaţia în materie, cât s-a putut, desigur, căci am parcurs trei crize de guvern. Am terminat şi Memorialul Eminescu de la Ipoteşti, un Centru de studii, pe care, împreună cu Laurenţiu Ulici, l-am numit Weimarul României, dar care, la mai puţin de un an după ce am plecat de la minister, a fost transferat CJ Botoşani, unul dintre cele mai sărace judeţe din ţară.
Am anunţat atunci, când am venit la minister, că voi face reforma teatrelor. În capul meu, reforma era cea de stil occidental, dar tot eu am renunţat la ea. Am anunţat atunci că renunţ de a face vreo reformă atâta timp cât nu se va rezolva problema nivelului de trai în România care să permită ca preţul unui bilet de teatru să fie cel real, cum e în Occident.

Puţine spectacole de teatru de dinainte de 1989 în care aţi jucat au rămas pe peliculă, dar filmele româneşti sunt tot mai des transmise de televiziuni. Aţi făcut filme multe. Ce roluri de atunci păstraţi în suflet?
În primul rând, eu am refuzat mai multe roluri decât am făcut, în filme. Printre cele refuzate a fost şi ”Vlad Ţepeş”. Am dat probe, am fost ales, dar fără să fi citit scenariul. În momentul în care am citit scenariul, o calamitate, l-am refuzat. Au fost până şi presiuni politice asupra mea. Am făcut numai ceea ce am crezut că pot face. Am jucat foarte variat. “Luchian”, ”Porţile albastre ale oraşului”, pe un scenariu al lui Marin Preda, ”Stejar, extremă urgenţă” sunt filmele mele de referinţă. Au fost şi altele. Pe de o parte, m-a interesat să joc variat, iar pe de altă parte să nu mă compromit. Nu am vrut să mă compromit în filme cu iz comunist şi le-am refuzat, cu toate riscurile de rigoare.

Cât de deosebit vi se pare teatrul de film?
Filmul se aseamănă cu teatrul, dar nu e teatru. Prestaţia în film e cu totul de altă natură. Desigur, joci un personaj şi în film şi în teatru, dar tehnica şi modul de atac, precum şi faptul că nu se filmează în suită anulează o anume disciplină pe care o ai din teatru. În acelaşi timp, creează o alta şi o tehnică pe care trebuie să ţi-o apropii ca să poţi să joci. Dar, în mod ideal, filmul cel mai bun este acela care nu ar trebui să aibă vorbe. Şi ”Luchian” e unul dintre ele. În ”Luchian” se vorbeşte puţin şi se vede mult. De asta mi-a şi plăcut în mod deosebit.

Când v-aţi apropiat de operă?
Am mers la Operă, apoi şi la Operetă, de când eram copil. În familia mea erau cântăreţi de operă. La noi în casă veneau şi alţi mari cântăreţi de operă, cântau, se distrau, iar eu ascultam. Mi-a plăcut, am făcut şi ceva studii muzicale. M-am apropiat de spectacolul de operă spre sfârşitul anilor ’70, când am fost chemat la Filarmonică să regizez un spectacol-concert pe scena Ateneului Român. A plăcut foarte tare, încât Opera Română m-a chemat ca să-l transform în spectacol de operă. E vorba de „Micul coşar” de Benjamin Britten. Apoi, am făcut la Teatrul Liric din Constanţa ”My Fair Lady”, care s-a jucat 30 de ani. În 1989, am montat la Opera Naţională opera ”Eminescu”. Apoi, am lucrat în străinătate: la Belfast - ”Tragedia lui Carmen” şi ”Evgheni Oneghin”. La Sibiu, am reluat ”Tragedia lui Carmen” şi acum se joacă şi la Teatrul Naţional Bucureşti, iar ”Evgheni Oneghin” la Opera Naţională din Bucureşti. Am mai primit oferte, dar nu am putut să le acopăr, căci eram ocupat.

Spectacolul ”Tragedia lui Carmen” a fost inclus în programul Festivalului ”George Enescu”, la o ediţie trecută, iar ”Evgheni Oneghin” este în programul ediţiei din acest an.
Mă bucură faptul că la ”Oneghin” sala e mereu plină. Am dat puţin peste cap libretul, l-am reorganizat. Am făcut opera mai coerentă şi mai uşor de urmărit şi de aceea merge foarte bine. Sunt şi voci tinere, importante. La Festivalul Enescu, doi solişti vor fi din străinătate.

Cum vedeţi viitorul teatrului? Pe cine pariaţi dintre tinerii actori de astăzi?
Pariez întotdeauna pe talentul conţinut al actorului român. Românul e talentat. Sper ca generaţiile mai tinere, care nu au avut şansa în şcoală de o pregătire cum am avut-o noi, să aibă norocul de a lucra cu regizori care să facă şi pedagogie cu ei, în timpul realizării unui spectacol.

Ce proiecte are Teatrul Naţional pentru perioada în care se va afla în şantier? Va scoate noi spectacole, rămâne acelaşi ritm?
Da. Acum se repetă la „Purificare” de Petr Zelenka. Vrem să facem ”Insula” lui Sebastian. Va veni regizorul bulgar Alexander Morfov şi va lucra la Naţional un spectacol. Vrem să realizăm un proiect Caragiale, pentru 2012 Anul Caragiale. Vor fi două producţii: ”D’ale carnavalului”, în regia lui Alexandru Tocilescu, şi un colaj Caragiale, în regia lui Alexandru Dabija. M-ar interesa şi ”O scrisoare pierdută”. Ne-am gândit şi la alte proiecte, pe care le vom anunţa.

Aveţi şi timp să vă jucaţi cu nepoţelul?
Din păcate nu, dar nici el nu are timp de mine. E atât de ocupat… E la grădiniţă, învaţă şi limbi străine, face înot, face schi. Zilele libere ale lui nu sunt şi ale mele.

Ce înseamnă ”timp liber” pentru dumneavoastră?
Nu prea am timp liber, din păcate. Şi foarte rar am avut. Jucam mult în teatru, în vacanţele de vară făceam film. Acum, în zilele în care nu joc fac administraţie, asist la repetiţiile altora. Cred că merită acest efort.

Dar când aveţi totuşi puţin timp de relaxare, unde vă aciuaţi?
La Moeciu de Sus, unde am o casă de vacanţă, o casă de lemn, cu o curte împrejmuită cu gard de nuiele.

Aveţi condiţie fizică bună, mulţi spun că arătaţi tânăr faţă de vârsta pe care o aveţi. Faceţi sport? Ţineţi un regim special?
Am făcut toată viaţa sport, acum mai puţin. Am făcut chiar sport de performanţă. Da, ţin un regim profesional, îl respect foarte bine, adică sunt foarte atent cu tot ce în profesiune trebuie să respecţi. Mă alimentez într-un anumit fel, mă odihnesc într-un anumit fel, cântăresc efortul, nu fac excese, nu fumez…