Mariana Mihuţ: "Am trăit câteva miracole de care sunt mândră"

A fost fascinată şi totodată înfricoşată atunci când Andrei Şerban i-a propus rolul Regele Lear − personajul shakespearian pentru realizarea căruia este nevoie de talent, efort, înţelepciune. Mariana Mihuţ l-a acceptat, considerând că este o altă întâmplare-minune în viaţa sa scenică de circa 45 de ani.

Mariana Mihuţ, o adorabilă artistă, care a interpretat nenumărate roluri în teatru, dar şi multe roluri în film, nu este votată de masele de telespectatori ca o vedetă în topuri. Nu merge la televiziuni. Popularitatea ei se vede în sala de teatru, unde are un public plin de respect, îndrăgostit de arta scenică şi care vine să o vadă nu o dată sau de două ori, ci de multe, multe ori. Este soţia lui Victor Rebengiuc, este mamă şi bunică. Este actriţa dăruită o viaţă întreagă artei. În această stagiune joacă în mai multe spectacole: La Bulandra – "Unchiul Vanea", "Căsătoria", "Sorry", "Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea", "Moartea unui comis voiajor" şi "Lear", iar la Naţionalul bucureştean – "Neînţelegerea". În interviul nostru, omul-artist Mariana Mihuţ mărturiseşte cu farmec, în mod serios, dar şi cu haz, despre miracolele ce i s-au întâmplat în viaţa care şi-a dedicat-o doar adevărului, corectitudinii şi bunului-simţ.

• Jurnalul Naţional: Cum v-aţi desenat viitorul pe când aţi hotărât să vă faceţi actriţă sau v-a copleşit, v-a prins în mreje o dată cu viaţa?

Mariana Mihuţ: Nu ştiu la ce m-am aşteptat la 17 ani, când am dat la Facultatea de Teatru, dar nici acum nu am ieşit din acea stare. Cu toate greutăţile, cu toate loviturile, cu toate bucuriile, cu fericire şi necazuri. N-am ieşit din acea stare de aşteptare a unor miracole pe care de multe ori le-am şi trăit. Aştept în continuare să vină. Pentru mine, un spectacol reuşit este un miracol. Mi s-a întâmplat de-a lungul vieţii mele artistice să trăiesc câteva miracole de care sunt şi fericită, şi mândră.

• În acest sens, vi s-au întâmplat mai multe miracole. Sunteţi autocritică?

Foarte autocritică. Sunt perfecţionistă şi atunci primul om care îmi intră în vizor sunt chiar eu. Nu e uşor să trăiesc eu cu mine. Câteodată mă pedepsesc. Cum? Făcând cure de slăbire, bunăoară.

• Aţi avut o viaţă de artist frumoasă?

Da, foarte frumoasă, pentru că a fost foarte plină şi foarte bogată. Am jucat multe, multe roluri chiar de la început. În 1964, am dat concurs ca să ocup un post de actriţă în Bucureşti, la Teatrul Giuleşti – actualmente Odeon. Din fericire, am reuşit. Pe vremea aceea se rămânea mult mai greu în Bucureşti. Acesta a fost primul miracol. N-am stat în provincie. Am început din prima să joc cu parteneri extraordinari, să lucrez cu regizori mari şi aşa am continuat. Acelaşi ritm a fost şi din 1972, când m-am mutat la Teatrul Bulandra, unde am fost invitată să joc în spectacolul "Revizorul" al lui Lucian Pintilie, spectacol prezentat doar de trei ori şi interzis. La Bulandra mi-am dorit foarte mult să ajung, pentru că aici erau Lucian Pintilie, Liviu Ciulei. Mulţi şi-ar fi dorit să lucreze cu ei. De atunci − de 37 de ani − sunt la Teatrul Bulandra, i-am rămas fidelă.

• Aţi făcut roluri memorabile şi aveţi în continuare roluri memorabile aici.

Şi la Giuleşti am făcut roluri importante în spectacole mari, în "Nunta lui Figaro", "Meşterul Manole", "Bietul meu Marat", "Pălăria florentină" şi în multe, multe altele.

• Aţi lucrat cu mari regizori de atunci, mai în vârstă sau mai tineri. Şi acum la fel. Urmele lăsate de dumneavoastră în teatru sunt adânci. Cum s-a derulat activitatea pe făgaşul acestei arte?

Făcându-mi profesia ca un profesionist. Nu am o strategie specială. Niciodată nu am urmărit un anumit ţel în activitatea mea − cum să parvin, nu. Ţelul meu a fost să joc cât mai bine, cât mai variat, să încerc din răsputeri să-mi respect profesia. Asta a fost singura mea strategie în carieră.

• Se vede şi acum că o faceţi frumos şi tot frumos aţi făcut-o în filme, începând cu "Pădurea spânzuraţilor".

Puteam să fac şi mai multe filme.

• Cum acceptaţi un rol?

În funcţie de cine regizează, dar în primul rând în funcţie de text. Nu neapărat să fie un rol mare, dar să spună ceva. Am refuzat roluri mari. Mi se părea că nu mi se potrivesc. Nu cred că am făcut rău, dar cred că un actor este obligat să selecteze apariţiile. Fiecare însă îşi conduce viaţa profesională cum crede de cuviinţă.

• Aţi fi putut fi şi un bun pedagog în domeniu. Nu vi s-a propus?

Mi s-a propus de mai multe ori, chiar şi de curând. O foarte mare profesoară, doamna Sanda Manu, m-a îndemnat să încerc să fac şi asta. Eu cred că profesia de profesor este la fel de acaparatoare precum cea de actor. În momentul în care aş avea câţiva elevi, studenţi, toate problemele lor ar deveni ale mele. Atunci nu aş mai avea timp pentru teatru, pentru că nu sunt un om superficial. Dacă mă apuc de un lucru, intru până în străfunduri.

• Vă ascult şi găsesc atâtea asemănări cu Victor Rebengiuc în acest sens.

S-a întâmplat să fie aşa. Pe scenă ne întâlnim întâmplător, acasă sigur nu ne întâlnim întâmplător. Pe scenă jucăm împreună numai atunci când suntem solicitaţi de regizori.

• De multe ori v-aţi ferit să jucaţi împreună. De ce?

Pentru că Victor, care e mai mare şi mai deştept decât mine, spunea înainte de a îmbătrâni că nu cumva să creadă oamenii că jucăm în familie. Pe moment i-am dat dreptate, de ce să-i impui omului să joace cu tine, dacă omul nu vrea sau are nişte principii de la care nu e bine să se abată. I-am dat dreptate.

• Acum jucaţi în mai multe spectacole împreună, în "Moartea unui comis voiajor" sunteţi chiar soţ şi soţie.

Îmi face plăcere să joc împreună cu Victor, este un mare actor de teatru. Acasă nu stăm de vorbă despre profesia noastră. Acasă suntem soţ şi soţie, părinţi şi bunici. Suntem "picaţi în freză" după nepot, ca toţi bunicii.

• Aţi realizat în teatru roluri mari, roluri de compoziţie, ce au dat longevitate spectacolelor. Ce-aţi dorit şi nu aţi jucat?

Nu ştiu. Surprizele pe care le-am avut, surprize culminând cu Regele Lear, au venit din partea regizorilor şi au depăşit cu mult ceea ce doream eu să joc. De pildă, Cătălina Buzoianu mi-a propus să joc Bufonul lui Petru cel Mare în piesa lui Vlad Zografi, "Petru". A fost un alt travesti pe care l-am jucat cu mare bucurie şi plăcere, dar şi cu mare chin totodată, pentru că fiecare rol minunat te bucură, dar te şi chinuieşte, până când iese la public.

• Lear este un rol greu, solicitant, sunteţi permanent în scenă.

Mi se pare că e un rol copleşitor. E chiar o onoare şi o mare bucurie să joci un asemenea personaj într-o asemenea piesă şi într-un asemenea spectacol.

• Este mai solicitant un rol masculin atunci când îl interpretează o actriţă?

Nu, este, cred, la fel de solicitant pentru oricare om aflat în situaţia respectivă. Eu tot repet: nu sexul personajului este important în acest rol, ci situaţiile extraordinar de adevărate şi de profunde, uluitoare, în care ne-a pus Shakespeare. Situaţii prin care nu de puţine ori trecem şi noi, şi cei din jurul nostru.

• Cu Andrei Şerban aţi lucrat înainte ca el să plece din România.

Exact, am lucrat un recital de versuri. Începusem şi un Caragiale. La televiziune am imprimat şi ieşise un spectacol superb – "Improvizaţia de la Versailles" de Molière. Decorul era extraordinar, platoul era alb, costumele noastre erau minunate. Am lucrat cu mare bucurie şi plăcere la acel spectacol, care, bineînţeles, a fost şters, pentru că Andrei rămăsese în străinătate. Peste acel spectacol, pe aceeaşi bandă, s-a imprimat "Ciuta". Îmi venea să plâng de ciudă, că peste un spectacol extraordinar se imprimă altceva. Din păcate, nu se mai fac spectacole de teatru la televiziune.

• Multe spectacole din teatre nu au fost înregistrate şi, din păcate, nu au rămas pe peliculă.

Ca document trebuie să rămână. Şi acum îmi plânge sufletul când mi-aduc aminte de "Revizorul", pentru că, în afară că spectacolul era uluitor, cel mai mare rol pe care l-a făcut Toma Caragiu era Primarul din "Revizorul". Nicăieri Toma n-a mai fost atât de copleşitor – îşi dădea măsura talentului lui adevărat. Ei, aşa se pierd. De altfel, teatrul este o artă efemeră. Suntem nişte efemeride.

• Reîntâlnirea cu Andrei Şerban ţine de un miracol?

I-am văzut spectacolele de la Teatrul Naţional, cât a fost director, dar nu m-am întâlnit cu el direct. Nici nu am avut timp să stăm de vorbă, dar m-am dus la Cluj, la Festivalul de Film Transilvania. Şi întâmplător l-am văzut. Am simţit nevoia să mă duc la el, să-l salut şi să-i spun că mi-ar plăcea foarte mult să lucrăm împreună. El mi-a răspuns că îmi va da a doua zi un telefon. A doua zi ne-am întâlnit şi m-a întrebat ce aş dori să joc. I-am răspuns că nu ştiu, nu vreau ceva anume. El mi-a spus: Mariana, eu ţi-aş propune ceva, dar nu ştiu cum ai să reacţionezi. Şi m-a ţinut în suspans, probabil că şi el se îndoia. Creşteau şi tensiunea, şi curiozitatea mea. Voiam din suflet să lucrez cu Andrei. S-a codit, m-a fiert ca în romanele poliţiste. În cele din urmă mi-a spus: Regele Lear. Am rămas cu gura căscată, iar când mi-am adus aminte să respir am tras aer şi am exclamat: "A-a-a-ah, e cea mai grozavă idee pe care poţi s-o ai!". Într-o fracţiune de secundă, mi-a trecut prin gând importanţa rolului − cât este de mare, de dificil, ca risc, dar concluzia a fost: "De ce nu?". Îmi pare foarte bine că am făcut acest rol. E o şansă unică să joci asemenea rol, în asemenea condiţii, cu asemenea regizor mare. Nu se poate să spui "Nu!" unei asemenea şanse. A fost extraordinar. Oricând aş lua-o de la început.

• E o partitură complexă. E un spectacol numai cu actriţe, toate diferite. Sunt două distribuţii, iar dumneavoastră sunteţi Lear pentru ambele.

Totul era teribil de nou. Şi propunerea era extraordinară şi distribuţia a fost îndelung aleasă. Dar pentru un actor este absolut extraordinar să ţi se propună aşa ceva. E ca o trezire.

• Andrei Şerban este un perfecţionist. Cum a fost relaţia actor-regizor?

Este un perfecţionist, într-adevăr. Admir la el faptul că nu se cruţă în primul rând pe el. Este ceea ce se cheamă un pasionat de profesia lui. În aceste condiţii nu poţi să nu ceri ca şi cei din jur măcar să tindă să creadă ceea ce propune el. N-am să regret niciodată că am acceptat. A fost o foarte mare bucurie, umbrită numai de îngrijorarea că n-am să ţin minte miile de indicaţii pe care mi le-a dat Andrei. O temere stupidă, pentru că astea nu ai cum să le uiţi. Intri în malaxorul de creaţie şi… funcţionezi, că nu ai încotro.

• Din noiembrie nu aţi mai jucat "Lear".

Va fi programat la sfârşitul lunii februarie. Montarea este o foarte mare problemă. La fel de mare problemă este lipsa personalului auxiliar din teatru.

• Iar cel care există e format din mulţi pensionari. Partea tehnică este foarte importantă într-un teatru. Ca şi actorii mai în vârstă. Sunt, într-adevăr, şi oameni de neînlocuit.

Sunt de neînlocuit. Dau un exemplu, când un mare actor nu poate fi înlocuit. Oricât ai machia o tânără speranţă, foarte talentată, nu o poţi machia pe dinăuntru. Experienţa de viaţă nu poate fi nici machiată, nici mimată. Actorul dă credibilitatea. Lângă actorii mari întotdeauna au crescut, şi nu au fost înăbuşite, tinerele talente. Am colegi tineri absolut uluitori, i-am urmărit de multe ori şi sunt mândră, încântată de ei.
Noi am fost întotdeauna victimele curbelor de sacrificiu. Întotdeauna ni s-a spus: Vai, dar nu sunt bani. Făceai un film – nu sunt bani. În teatrele în care am fost am jucat foarte mult. Aveam şi nouă spectacole pe săptămână. Mergeam şi în turneu. Am fost plătită mizerabil. Întotdeauna am fost avansată când vechimea îmi permitea să avansez. Lucrăm în continuare şi eu, şi alţi colegi mai în vârstă. Noi nu cerem pomană, noi muncim din greu. Sunt nişte sacrificii pe care le fac de 45 de ani. Victor le face de 54 de ani. Familia a simţit întotdeauna că noi avem premieră. Eu eram în turneu când băiatul meu a început să meargă şi n-am să-mi iert niciodată că n-am văzut primii lui paşi, dar şi alte multe lucruri. Îţi trebuie câteodată vocaţie de martir. Poate părea comic pentru cei care sunt total în afara acestei profesii, dar cei care cât de cât se apropie de lumea noastră îşi dau seama că de fapt nu sunt vorbe în vânt.

• Valori adevărate nu intră în topuri cu vedete care apar foarte des la televizor.

Nu mi-ar plăcea să fiu vedetă printre vedetele anului 2009. Nu aş admite acest lucru. Asta nu pentru că strugurii sunt acri, ferească Dumnezeu! Şi nici pentru că înainte aveam o viaţă atât de roz încât nu mai puteam de fericire, ci pentru că nu cred că este promovată valoarea.

• S-a schimbat publicul în ultimii 20 de ani?

Un anumit public, cel care admite să fie manipulat de emisiunile vulgare de la televizor, s-a schimbat. Cel care vine la teatru nu s-a schimbat. Sălile sunt arhipline, cu spectatori de toate vârstele, care vin să vadă spectacole. Şi nu o dată, ci de mai multe ori.

• Cum este starea actorului, ce simte el atunci când joacă foarte aproape de spectator?

Concentrarea este mult mai mare, pentru că, ferească Dumnezeu să-ţi plece mintea în altă parte când publicul e la un metru şi jumătate de tine. Îţi este foarte greu după aceea să-l convingi de ceea ce vrei să spui. Dacă te prinde descoperit o secundă, îi pierzi atenţia, îi pierzi chiar şi concentrarea lui. Este o colaborare mult mai strânsă între public şi artist. E mult mai greu să joci în mijlocul publicului. E ca mersul pe sârmă. E pe muchie de cuţit. Nu toată lumea poate fi la fel de concentrată – unul îţi soarbe cuvintele şi celălalt strănută.

• Aţi lucrat câteva spectacole cu Yuriy Kordonskiy, un regizor rus care trăieşte în America şi care a impresionat aici, la Bucureşti. Aţi făcut cu el "Unchiul Vanea", "Căsătoria", "Sorry", "Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea". Cum a fost întâlnirea cu acest creator?

A fost de fiecare dată o întâlnire benefică şi plăcută. Am rămas prieteni. E vorba de o prietenie foarte caldă. Şi acum ne interesează ce face Iura, ce-i face familia? Ce-i face copilul? Primim veşti de la el, chiar şi atunci când este foarte ocupat, căci predă pe la diferite universităţi.

• Cum aţi descrie această lume, lumea teatrului?

Nu se poate ţine într-un glob de sticlă. Trebuie să ştim în fiecare moment ce se întâmplă în jurul vieţii noastre. Cred că Shakespeare a spus cel mai bine: Teatrul este oglinda vremurilor în care trăim.

• Proiecte?

Am propuneri, dar nu de la directorii de teatru. Sunt convinsă că, dacă aş dori foarte tare să joc într-un nou spectacol, cel puţin la mine la teatru, aş găsi înţelegere. Aşa cum am găsit pentru Lear, căci a fost o mare aventură, un risc şi din partea direcţiei teatrului să pună un spectacol de o asemenea amploare şi cu asemenea idee neconvenţională.