Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Anul acesta (2021, n.n.) a fost mult mai complicat pentru mine. M-am gestionat bine în primul an al pandemiei. Într-un fel, după ani şi ani în care am fost absolut în fiecare seară într-o sală de teatru din ţară sau din lume, scoaterea asta completă din priză mi-a prins bine. În plus, nu eu am decis să fie aşa şi să mă opresc. Ahaaa, repede să caut scuze, să mă dezvinovăţesc... Mi-a prins bine mai ales în relaţia cu mine însămi, de mult suspendată. Am reintrat în dialog cu mine, m-am reîmprietenit cu casa mea şi cu poveştile ei, ale obiectelor, ale cărţilor, ale detaliilor pentru care am muncit atât. Asta a fost în 2020. Şi, culmea, în 2020 mi-am dat răgazul să mă bucur cu adevărat pentru două premii. Premiul Uniter de Excelenţă şi Premiul Academiei Române, Premiul „Aristiţa Romanescu”.
2021 a fost cel mai greu an din viaţa mea. Îi las la o parte din această socoteală pe aceea în care mi-am pierdut Părinţii. Cred că am vrut să mor atunci. Pentru că habar nu aveam cum este să exişti fără ei, fără iubirea lor, fără ei în fiecare clipă, fără tot ce am făcut împreună de când ne-am cunoscut pe pământ, fără curajul lor, fără gălăgie şi tihnă, fără ieşiri din matcă, fără umorul lor, fără puterea lor.
Anul ăsta aproape că m-am pierdut pe mine. Ca să nu mă duc de tot la fund, m-am agăţat de amintiri, de întâmplări, de propriile-mi ficţiuni. Terapie. Aş zice. Încet, încet, am reînceput să ies. Deşi cultura în general a fost considerată un fel de tulpină a COVID-ului, foarte, foarte periculoasă, foarte contagioasă şi, de aceea, cam pusă sub lacăt, atât cât s-a putut şi cum am fost la enorm de multe spectacole, în toate spaţiile posibile, mai puţin ca altădată prin ţară, am mers la concerte, la repetiţii, la expoziţii, happenning-uri, la filme, la tot felul de nebunii, am citit enorm. Asta este lumea mea şi avem nevoie unii de ceilalţi! Cu chipurile acoperite de măşti, dar împreună. Dar cei care ne conduc nu au înţeles asta. Sau ştiu, dar le este frică de noi. M-AM BUCURAT să văd şi să descopăr oameni, artişti, idei, energie, indiferent de vârstă. Pe unii îi ştiam mai puţin, pe alţii, dimpotrivă, dar am învăţat de la fiecare atât şi atâtea. De la strădania lor de a face, de a-şi face treaba în care cred. Poate altfel, mai altfel. Nu ştiu. Dar nu au stat! Pentru mine a fost copleşitor. Şi salvator. Am văzut lucruri minunate anul ăsta... Artişti minunaţi care cred cu adevărat în ce sunt, în cine sunt, în har, în viaţă şi în miracolul ei.
2021… Un an greu. Pentru mine. Nu cred că voi mai găsi bucățile căzute din mine. Am rătăcit. Nu ştiu pe unde. Nu ştiu pe unde aş putea să le caut. Printre dezamăgiri, printre răni şi sânge, printre lecţiile cu şi despre aproapele. Anul ăsta m-am cam pierdut pe mine. Şi pe prietenul meu Pino Caramitru. Îi preţuiesc mai mult pe cei pe care îi iubesc. Pe fratele meu, pe nepotul meu, pe soţia lui şi pe cei câțiva prieteni ai mei. Am primit anul acesta foarte mult de la oameni care nu au fost din primul cerc. Impresionant de mult. O altă mare Lecţie. Le sunt atât de recunoscătoare... Şi le mulţumesc în fiecare zi.
Anul ăsta am reluat NOCTURNE. După nişte ani în care am fost pusă pe bară. Am făcut un sezon extraordinar. Altfel. Pentru că şi eu sunt altfel. Oamenii au aşteptat emisiunea asta!!! Ne-au dus dorul! Atâtea mesaje şi reacţii de peste tot din lume... am fost copleşită. Şi nu sunt uşor de clintit. Repet. Sunt copleşită. Echipa mea, Aurel Badea, genialul meu prieten, Oana Cucurezeanu, Sergiu Ardelean, Sorin Mitrea, Bogdan Oanea şi ceilalţi, o echipă atât de mică pentru fapte însemnate, m-a însoţit şi susţinut mereu cu dragoste, tandreţe, cu fidelitate şi răbdare. Mi-au lipsit atât de mult... mi-aţi lipsit atât de mult...
Citește pe Antena3.ro
Crăciunul este imaginea fericirii şi bucuriei mele absolute! Pure! Îmi este viu, tangibil, clar în minte aproape fiecare Crăciun din cei zeci pe care îi ştiu.. Miracolul acestei Naşteri, smerenia, drumul şi căutarea Magilor pe calea Luminii, darurile lor... Noi ducem Miracolul mai departe, îl recunoaştem, îi cântăm Bucuria şi o dăruim celorlalți. Tatăl meu se pregătea două luni pentru seara de Ajun, care se făcea la noi nesmintit. Ani şi ani de zile. Cu familia şi prietenii. Cu cadouri. Tata mergea şi căuta prin magazinele triste şi goale, avea liste şi în dreptul fiecărui nume erau trecute tot felul de minunăţii... şi el le găsea! Eu an de an am simţit Miracolul Naşterii Domnului de către Fecioara Maria, Mama lui, ocrotită de Iosif. Miracolul este să aduci slavă vieţii şi făcând daruri celorlalţi, să duci vestea iubirii mai departe. Magii aveau daruri pentru Prunc. Alese. Acesta este sensul oricărui cadou. Gândul la celălalt, clar, la ce i-ar putea declanşa emoţia şi bucuria. Şi toate astea le împărţim unii cu ceilalţi. Căutam cu fratele meu, şi mari fiind, peste tot în casă ca să găsim cadourile. Să triumfe nasul nostru de detectivi ca Poirot sau Colombo. Nu cred că le-am găsit vreodată. Doar când trebuia… Mereu aranjate sub brad. Mereu uluiţi ce bun este Moş Crăciun cu noi şi cât de bine ne cunoaşte. Şi cântam colinde!!! În toate limbile. Şi ne zăream lacrimile de bucurie şi de recunoştinţă printre lumina lumânărilor şi a artificiilor. Îmi amintesc aproape fiecare cadou de la ai mei, şi brazii dărâmați de noi, şi pe cei împodobiţi, şi colindele, şi slujbele, şi vocile Preoţilor cu har mare din copilăria şi tinereţea mea, şi sutele din pensia bunicii mele care zburau printre crengile bradului elegant când aburii ţuicii „doi ochi albaştri” o înfierbântă, şi brazii pe care fratele meu se lupta să-i prindă, corp la corp cu bărbaţii vajnici din faţa camionului jalnic venit dinspre munte, şi toaletele noi pe care cealaltă bunică ni le făcea cu mare pompă, după ce aducea croitorese vestite, mame ale fostelor eleve sau studente, ne măsurau, ne învârteau, ca la Paris, Viena, Milano... Nu ştiu de ce Mama a decretat că numai Tata trebuie să împodobească Bradul. Sau ştiu, pentru că o dată am prins-o când mi-a făcut cu ochiul. Credea în simţul lui estetic, în răbdarea lui. Ea nu avea răbdare. Dar adora această Sărbătoare. Mama a crezut în Miracol. Şi în Puterea Luminii. Chiar şi când am fost la pământ, m-am ridicat, m-am scuturat şi m-am pregătit pentru Miracolul şi Puterea Luminii Crăciunului. Ca să nu cumva să-i dezamăgesc sau să-i întristez. Asta nu aş putea să duc. Am să scriu, cândva, despre Crăciunul meu. Şi acela când am fost cu familia fratelui meu în Cuba!!! Şi am revenit la Toronto cu o noapte înainte de Ajun şi totul era îngheţat, după o ploaie... numai mie mi s-a părut feeric... Cum li s-a părut lor când am fost toţi în Maramureş, găzduiţi de prietenul cel mai bun al Părinţilor mei, Iuga cel vestit... şi ce basm am trăit eu în casa lui Popicu şi a Getei, acolo, în Maramureşul profund, unde Crăciunul este aproape de stele, de tăceri, de cântece şi mister...
Mă uit pe Cer în fiecare an de când mă ştiu. Urmăresc Steaua. Şi Lumina. Nimeni, niciodată, nu a putut să-mi ia acest Dar pe care l-am primit de la Mama şi de la Tata. Uneori râd în hohote, alteori plâng în hohote, dar fac bradul frumos, cânt colinde, mă gândesc şi îi numesc pe cei pe care îi iubesc, de pe pământ şi din cer, în fiecare seară de Ajun. În ziua de Crăciun mulţumesc pentru ce am. Şi îi aud pe ai mei şoptind atât de cald „La mulţi ani, Marina-Cristina!”... şi mă topesc...
Ceva mă face să sper că anul ce stă să vină nu poate să fie în veci mai rău decât cel care tocmai se duce...
