Timid început de stagiune

Azi, în lume, totul e improbabil și aleatoriu. Viitorul incert, programele imprevizibile. Nimic sigur… În ciuda acestei amenințări cotidiene care relativizează viața și inițiativele în cele mai diferite domenii, ici și colo teatrele au deschis, spectacole s-au prezentat. Le lipsește însă transferul de energie între public și actori, domină impresia de « sanatoriu » și, totuși, eforturile merită a fi salutate și încercarea de a supraviețui onorată. De ambele părți, și a interpreților, și a spectatorilor. E o rezistență comună pe timpuri de pandemie. Un act de devotament indispensabil!

Câteva secvențe merită a fi evocate.

În splendidul teatru antic de la Siracuza, plasticianul român Mircea Cantor a imaginat o « performanță » făcând apel la suflu și corp, evocând astfel începuturile teatrului redus la esențial; totul evocă ceremonii sacre de altă dată și capătă un ecou cu reverberații cosmice în acest loc al originilor organic revizitate de un grup de tineri actori. Totul pare venind de undeva de departe și, totodată, de azi, evocând un serviciu religios fără credința specifică. Și atunci, am înțeles câtă dreptate avea o specialistă care afirma la capătul « performanței »: « Nu există cultură greacă fără teatru ».

Într-un spirit înrudit, la Théâtre National de la Colline, Fréderic Fisbach a prezentat un spectacol ce reunea texte de Charles Peguy, autor uitat, dar marcat de convingerea în puterea artei de a suscita spiritul omului și de a se opune devalorizării moderne, un scriitor ale cărui cuvinte au marcat generațiile franceze de acum un secol. Ca revelație a acestui spectacol, întrerupt din cauza celui de al doilea val de pandemie, se impunea figura unei actrițe române de excepție, Mădălina Constantin. O voi putea revedea?

Elektra, de Richard Strauss, în regia lui Krzysztof Warlikowski, la Festivalul de la Strasburg

La Salzburg, pentru centenarul celebrului Festival, a putut fi prezentată Elektra, de Richard Strauss, în regia lui Krzysztof Warlikowski. Reprezentație impresionantă, unde excesul acestei muzici devastatoare își găsea echilbrul în dăruirea fără patos a cântăreților. Astfel se realiza asocierea perfectă între teatru și muzica proprie operei lui Strauss, inspirată de textul lui Hofmannsthal. Spațiul combina supadimensionarea generală cu suprafețe de joc reduse, pe care sau erau instalate manechinele de copii ale celor trei membri ai familiei, Electra, Chrsyotemis și Oreste, sau protagoniștii se dăruiau cu o concentrare extremă situațiilor dramatice. Dacă se poate vedea pe youtube aceasta reprezentație, ea merită văzută, căci astfel se consfințește una din rarele victorii complete ale comuniunii dintre teatru și operă! Ca odinioară la Streheler sau Chéreau! sau la Andrei Șerban, tot cu Elektra, de mult, sau cu Lucia de Lamermoor. În asemenea clipe, scena parvine la o intensitate superioară vieții. Și atunci arta ne confruntă cu evenimente necunoscute în existența zilnică!

O revelație a reprezentat-o specatcolul cu Moartea și plugarul din Boemia, text din secolul XV, atribit lui Johannes von Tepl. Prezentat într-o sală mică, dar reputată, Poche Montparnasse, acest spectacol tulbură prin extraordinara mediație asupra morții care depășește de departe pe cea a lui Ionesco din Regele moare! Aici aforismele, lupta între figura alegorică a morții și plugar capătă o dimensiune filozofică ce tulbură și incită la meditație. Poate odată, Silviu Purcărete, după ce a montat Tragedia omului, cu o reușită incontenstabilă la Timișoara, se va consacra și acestui dialog esențial! Unic.

Stéphane Braunschweig la Odéon a resuscitat Ifigenia, piesa de Racine, rar jucată! Spectacol rafinat ce tratează cu o precizie extremă versurile raciniene a căror muzică răsună cu o vibrație uitată, dar regăsită  acum. Limba e aici o reconcilere cu teatrul ca poezie în scenă și purtător de cuvinte incandescente. Privim Ifigenia ca un echivalent european al splendidului teatru clasic no japonez.

Exiluri interioare, în regia cineastului israelian Amos Gitai. Montaj foto: Théâtre de la Ville

Un loc aparte l-a ocupat Exiluri interioare, « performanța » lui Amos Gitai, unde sunt reunite mari figuri de actori pentru o discuție, acompaniată de muzică și lieduri, despre relația unor creatori ca Thomas Mann și Herman Hesse cu nazismul, depre invitația la opoziție a unor poeți, sau apelul la intransigență și responsabilitate al lui Camus. Iată un spectacol conceput ca un oratoriu profan, unde vorbele răsună ca invitații la o reflecție asupra lumii și pericolelor care, uneori, se convertesc chiar în amenințări implacabile. De mult o asemenea gravitate nu a răsunat cu o egală forță. Forța morală a artei! Indispensabilă mai cu seamă azi.

Fără a fi direct teatru, i-am redescoperit mitologia văzând expoziția Ruine a marelui fotograf Josef Koudelka. Coloane sfărâmate, templuri rănite, dar mai cu seamă teatre intacte, la Epidaur, la Delfi, teatre care mi-au apărut ca embleme ale rezistenței la timp. Ca monumente ce evocă ritualurile de altă dată. Piatra care rezistă! Și textele care s-au impregnat în granitul băncilor de unde oamenii, actori sau spectatori, au dispărut!

Nu l-am văzut, dar, în ciuda spaimei și obstacolelor generale, Silviu Purcărete și Dragoș Buhagiar au semnat un spectacol de mare succes la Tokyo, cu o adaptare a Visului unei nopți de vară, pe care l-am admirat în regia lui Purcărete la Oslo sau St. Petersburg!

Recent am auzit un poem al unei scriitoare braziliene, Matilde de Medeiros, care avea un refren: « omul se stinge încet când nu călătorește, când nu ascultă muzica ».

« … când nu se duce la teatru », aș putea adăuga. De aceea, în ciuda dificultăților, să continuăm să vedem expoziții, să frecventăm sălile de teatru sau de concerte, « ca să nu murim încet ».