Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
„Fiu de medic, Tudor Vianu a patronat simbolic o familie culturală: fratele său mai mic - Alexandru, mort încă tânăr - a fost un eseist promițător al noii generații criterioniste, soția, Elena, a fost comparatistă, iar fiul e cunoscutul psihiatru, scriitor, disident și intelectual public Ion Vianu. Format la școala filosofiei, esteticii și stilisticii germane, Tudor Vianu a fost structural un umanist neoclasic de tip goethean. Și un mare profesor al Literelor autohtone, creator de școală. Ca și bunul, dar zvăpăiatul său prieten Ion Barbu - Dan Barbilian (despre care va publica, în 1936, primul eseu monografic) -, sobrul Tudor Vianu a studiat la Tübingen, unde și-a luat doctoratul în filosofie cu o teză despre Schiller”, puncta criticul și istoricul literar Paul Cernat într-un scânteietor crochiu schițat blajinului Vianu.
Demisie în favoarea carierei universitare
„Tudor s-a format însă ca poet simbolist, a fost o vreme și redactor la «Literatorul» lui Macedonski, pe care îl va edita și reabilita exegetic. Trece la «Sburătorul» lovinescian ca foiletonist («Masca timpului», 1925, reunește publicistica sa literară), «demisionând» în favoarea carierei universitare și a unei estetici filosofice deschise spre filosofia culturii, cu colaborări constante la marile publicații culturale, de la «Gîndirea» la «Viața Românească» și «Revista Fundațiilor Regale»”, tușa, în continuare, Paul Cernat. „Opera sa estetică și filosofică - mai evidenția biograful - e greu rezumabilă: amintesc doar culegerile «Dualismul artei» și «Fragmente moderne» (1925, cu studii excelente despre arta abstractă și expresionism), definitoriul «Idealul clasic al omului» (1934), studiul-reper despre «Influența lui Hegel în cultura română» și antologia «Istoria esteticei de la Kant pînă azi», dar și «Filosofie și poezie» (1937), «Raționalism și istorism» (1938), «Filosofia culturii» (1944), «Figuri și forme literare» (1946), «Transformările ideii de om și alte studii de estetică și morală» (1946)”.
Bornă în exegeza eminesciană
Citește pe Antena3.ro
Mai departe, urmând semnele lăsate de Paul Cernat: „Tudor Vianu și-a luat revanșa «pe dedesubt» în critica și istoria literară venind dinspre stilistică și comparatism. «Generație și creație» (1936) este cea mai importantă contribuție autohtonă în chestiunea teoriei generaționismului, superioară eseului sociologic al lui Vulcănescu din «Criterion». Fundamentală - între atâtea altele - rămâne «Estetica» (1934-1936), cu o viziune totalizantă, subtil-integratoare, centrată pe «heteronomia artei»”. În completare: „«Arta prozatorilor români», din 1942 - o istorie stilistică a prozei noastre -, e o piesă de referință a întregii critici românești moderne, iar capitolul despre Junimea din «Istoria literaturii române moderne» (1944), elaborată împreună cu Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu, e un must. Înaintea lui George Călinescu, o bornă în exegeza eminesciană e «Poezia lui Eminescu» (1930), cu observații prețioase despre evoluția stilistică și ontologia muzicală a poetului. La fel, cele mai târzii despre «tehnica basoreliefului» la Bălcescu, studiile monografice despre Anton Pann și Odobescu (scriitor-enciclopedist favorit, pe care l-a și editat) sau postumul «Arghezi, poet al omului», aparent adaptat conjuncturii”.
Trai pe vătrai în comunism
Tudor Vianu a fost un traducător eminent din Shakespeare, Goethe și Schiller (despre ultimii doi a conceput și volume monografice). „Jurnalul său publicat postum - mai reliefa Paul Cernat - arată un epicureu controlat. E de citit în paralel cu evocările din autobiografia intelectuală a fiului Ion («Amor intelectualis»). A scris, ca și Alexandru Rosetti, o literatură elevată de călătorie”.
Copleșit cu onoruri
Cum s-a descurcat Tudor Vianu în vremurile care au urmat instalării cu forța a comuniștilor la putere? După o scurtă etapă de tatonare - bine, chiar foarte bine, dovadă datele oferite de Paul Cernat: „Chiar dacă n-a aderat intim la regimul stalinist, după 1945 va fi anexat la vârf de el ca ambasador la Belgrad, director al Teatrului Național, academician și director al Bibliotecii Academiei, șef de catedră de literatură universală și comparată la Litere, ambasador la UNESCO și alte onoruri (oricum meritate). Un conformism util, ca și în cazul lui G. Călinescu, pentru apărarea și ilustrarea culturii înalte în vremuri dificile (vezi, de exemplu, sintezele despre receptarea autohtonă a Antichității, Cervantes, Voltaire, Stendhal, Dostoievski, dar și încercările de recuperare publică a unor autori români reprimați de stalinism)”.
La bătaie cu George Călinescu
„Înaintea lui Liviu Rusu, Vianu a dat tonul, în 1963, reconsiderării lui Titu Maiorescu - mai opina criticul literar Paul Cernat. După 1960, va împărți (și va scinda) admirația studenților la concurență cu G. Călinescu; unii «călinescieni» îi vor reproșa, juvenil, «tristețea erudiției» scolastice, dedicându-se pragmatismului foiletonistic și filtrării estetice a literaturii naționale; alții însă îl vor urma, pe linia universalismului teoretic și comparatist (de la Edgar Papu până la Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Sorin Alexandrescu), mulți dintre ei afirmându-se la vârf pe plan internațional”. Ultimele considerații: „În urmă cu nu mulți ani i-a fost editată poezia de sertar, sumbră, contestatar-apocaliptică”. Și concluzia: „Tudor Vianu? Un mare umanist modern, aulic, clarificator și edificator, dintr-o specie aproape dispărută”.
„Tovarășii”, puși la colț
Edgar Papu, unul dintre străluciții asistenți ai lui Tudor Vianu la Literele bucureștene (Catedra de Literatură universală și comparată), rememora (într-un text oferit de urmașul Vlad Papu publicației Observator cultural) amintiri extraordinare cu „Profesorul”. Redăm una din perioada în care România tocmai ce fusese înghițită de Rusia stalinistă, iar harnicii tovarăși încercau din răsputeri să-i răstoarne din demnități pe burghezii cu papion: „Printre altele, directorul de studii, Nicuţă, l-a învinuit fiindcă afirmase la curs că Puşkin ar fi fost, după unul din părinţi, de origine abisiniană, iar Lermontov - nume care ar veni de la englezul Lermont - era de origine scoţiană. «Poate să fi fost şi aşa - concede Nicuţă -, dar de ce numai cînd trataţi literatura rusă căutaţi originea străină a marilor scriitori şi nu procedaţi la fel cînd trataţi şi alte literaturi? Nu cumva urmăriţi să arătaţi că poporul rus ar fi incapabil de creaţie?»”.
Unde dai și unde crapă
Penibile străduințe… Dar să facem loc finalului creionat de Edgar Papu: „Pe atunci, la noi, tot ceea ce era rusesc devenise tabu. În contextul răspunsului său, Tudor Vianu scoate imediat din servietă o carte cu paginile însemnate. Era a unui cunoscut cercetător sovietic. Profesorul citeşte dintr-însa semnalarea originii străine a celor doi poeţi ruşi şi spune: «După cum vedeţi, nu eu am căutat originea nerusească a unor scriitori ruşi, ci un prea cunoscut cercetător sovietic, într-o carte aprobată de forurile politice responsabile ale URSS şi publicată, nu de mult, la Moscova. Această informaţie a mea vine, deci, de la un izvor sovietic şi mă mir că dv., ca director de studii, nu-l cunoaşteţi»”. Încercarea de umilire se întorsese ca un bumerang către detractori.
O figură imperială
Tot Edgar Papu i-a realizat maestrului său un portret memorabil: „Se prezenta impecabil şi atrăgător, în înţelesul celei mai civilizate urbanităţi, care nu dispreţuieşte frumuseţea. Zilnic proaspăt bărbierit, elegant şi atît de impunător încît - cunoscîndu-i şi exigenţa intelectuală - îţi insufla sfială să te apropii de el. Totul într-însul, şi expresia, şi gesturile foarte controlate, şi glasul de bronz, şi întreaga, viguroasă structură corporală indicau o specifică natură cu dreptul de a fi autoritară. Exista [la el], incontestabil, sensul unei înalte conştiinţe de integritate intelectuală şi morală; o certă măreţie în acest om, la care a contribuit, nu puţin, şi figura sa imperială, napoleonică”.
125 de ani s-au împlinit pe 27 decembrie 2022 de la nașterea criticului și istoricului literar Tudor Vianu
„Tudor Vianu? Un mare umanist modern, aulic, clarificator și edificator, dintr-o specie aproape dispărută”, Paul Cernat, critic literar
„Ca și bunul, dar zvăpăiatul său prieten Ion Barbu - Dan Barbilian -, sobrul Tudor Vianu a studiat la Tubingen, unde și-a luat doctoratul în filosofie cu o teză despre Schiller”, Paul Cernat, critic literar
„Studiile de stilistică despre metaforă sunt comparabile ca anvergură cu cele, din alt unghi, ale lui Blaga, vechiul coleg al lui Vianu de la «Gîndirea»”, Paul Cernat, critic literar
„Tudor Vianu este cel mai bun profesor universitar pe care l-am avut noi vreodată”, Lucian Blaga (potrivit memoriilor lui Edgar Papu)
