Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Netulburat de capriciile genialității, însuflețit însă de un fior patriotic autentic, epigonul lui Eminescu a reușit să lase românilor o zestre culturală de care cei mai mulți dintre noi n-au habar.
„Proletar intelectual idealist, profesor de liceu și gazetar asiduu, adulator mitizant al lui Eminescu încă din timpul nebuniei acestuia, Alexandru Vlahuță s-a impus ca lider al curentului (epigonismului) eminescian și ca animator cultural neobosit, luptător pentru cauze naționale și sociale la ordinea zilei, care l-au făcut foarte popular și iubit. Azi e aproape uitat sau, în orice caz, privit cu condescendență”, specula criticul și istoricul literar Paul Cernat în deschiderea unei minibiografii închinate bardului din Pleșești. Dar să facem loc acestui crochiu în alb-negru: „Apropiat, o vreme, de Dobrogeanu-Gherea, moldoveanul Vlahuță a devenit unul dintre întemeietorii revistei Semănătorul. Celebrat multă vreme de canonul didactic, considerat cândva «mare poet», a fost de fapt un versificator corect, didactic și diluat, fără energie lirică, indiferent de registru (sentimental, social ș.a.m.d.). Un epigon prin vocație și un om cu suflet mult mai mare decât talentul artistic”.
Versuri intrate în legendă
Pe același ton pișcător: „Din relativ numeroasele volume de poezie se rețin mai mult versuri sau formule izolate - unele consacrate prin parodiere sau prin întrebuințări politice («Unde ni sunt visătorii?», «Nu știu, e melancolia secolului care moare?», «Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei», «Minciuna stă cu regele la masă»). Vlahuță a fost, până la un punct, un monarhist fervent - aprecia profesorul Paul Cernat. La fel de corect-minoră - mai opina acesta - e și proza realist-socială, evocatoare și sentimentală din volumele de schițe și povestiri - «Din goana vieții», «În vâltoare», «Din trecutul nostru», «Din durerile lumii» ș.a. («Mogâldea» rămâne una dintre piesele cele mai reușite)”.
Un memorial de călătorie de la 1900
Ultimele tușe: „Vlahuță și-a încercat modestele puteri și în roman - romanțiosul «Dan», cu tentă vag psihologizantă și un tip de personaj inadaptat care a făcut, totuși, carieră. Piesa de referință rămâne «România pitorească», memorialul de călătorie de la 1900. Principalul merit al acestui ghid turistic cu miză patriotică, tradus rapid în mai multe limbi și impus de școală, nu constă în peisagismul decorativ (clișeizat), ci în faptul că a impus ceea ce colega mea Romanița Constantinescu numea, într-o carte pe care-o recomand, «primul nostru brand de țară» (turistic), un brand afin «stilului românesc» oficial din a doua parte a epocii lui Carol I. Din păcate, cam singurul până acum”.
Cu picturile cuscrului Grigorescu în carul băjeniei
Odată cu căsătoria cu Ruxandra Gâlcă, fiica unui înstărit proprietar din Dragosloveni și sora prefectului de Râmnicu Sărat din acea epocă, poetul Alexandru Vlahuță devenea, în 1905, moșier, posesor al unei case cu pridvor ridicate în mijlocul a 24 de pogoane de viță de vie nobilă. Va fi raiul discret al lui Vlahuță și al prietenilor lui din elita intelectuală românească, dar și prilej de amărăciune. În 1907, casa a fost devastată de țăranii răsculați în numele foamei și al sărăciei lucii, gest care nu l-a împiedicat pe Vlahuță să le dea dreptate, ba chiar să compună un poem („1907”) în cinstea lor. Jupân Alexandru i-a ajutat pe țărani să clădească o școală, ba chiar i-a învățat să stropească via, pentru a obține roade mai bogate.
Gonit de invadatorii nemți
1907 n-a fost însă singura bornă a amărăciunii. Nouă ani mai târziu, în timpul Primului Război Mondial, casa cu cerdac a fost rechiziționată de ofițerii nemți. „Poetul a fost nevoit să se refugieze, să se retragă în locurile natale, în zona Bârladului. A părăsit casa din Dragosloveni într-un car de bejenie, în care a încărcat toate tablourile pe care le avea de la Grigorescu, pentru că această casă a adăpostit o valoroasă colecţie primită de la prietenul şi cuscrul lui, pictorul Nicolae Grigorescu”, evoca Valentina Porumb, custode al Muzeului Memorial „Alexandru Vlahuță”.
Camera prieteniei
Necazurile au trecut însă ca valul, doar amintirile au rămas: „La etajul casei există aşa-numita cameră a prietenilor, pentru că moşia de la Dragosloveni a fost loc de întâlnire pentru mulţi scriitori şi artiști contemporani ai poetului. Au trecut pe aici Ion Luca Caragiale, pentru care soţii Vlahuţă aveau un adevărat cult, Brătescu-Voineşti, Delavrancea, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Gala Galaction, Vasile Voiculescu, pe care Vlahuţă l-a întâlnit în 1916, într-un spital la Bârlad, şi căruia i-a fost mentor, şi, nu în ultimul rând, Nicolae Grigorescu. Prietenii poetului veneau foarte des la Dragosloveni, iar poetul se bucura, împreună cu doamna Ruxandra, ca doi copii când îşi aşteptau oaspeţii… Îi luau de la gara din Gugeşti cu docarul”, mai rememora Valentina Porumb.
O măsuță de brad, sub un clopot de cleștar
Barbu Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea, I.Al. Brătescu-Voinești sau Emil Gârleanu erau prieteni intimi ai cuplului Alexandru-Ruxandra Vlahuță. I.L. Caragiale a fost însă, de departe, favoritul și răsfățatul moșierilor de la Dragosloveni. A depus mărturie în acest sens Victor Eftimiu: „O telegramă, o scrisoare de câteva rânduri venită de la Berlin era prilej de voie bună. În casa lui Vlahuță domnea cultul lui Caragiale. Cea mai mică dorință a maestrului era îndeplinită cu graba aceea discretă cu care împlinim gândurile ființelor scumpe. Vestea sosirii sale înveselea toată lumea, și odaia în care era găzduit cel mai ales dintre oaspeți strălucea”.
Semn rău
Și o povestioară tulburătoare: „Odată Caragiale se hotărâse să îşi reînceapă scrisul. El încunoştinţă pe Vlahuţă, rugându-l să-i cumpere o masă mică de brad. (...) Caragiale sosi din Berlin şi se pregăti de lucru. Dar n-apucă să scrie cele dintâi rânduri şi călimara se răsturnă, pătând scândura netedă şi albă. Atunci maestrul se sculă repede şi n-a mai scris nimic”. Motivul? Ni-l oferă tot jurnalul lui Eftimiu: „I s-a părut că e un semn rău. Lângă pata de cerneală a scris: «Toate meseriile necurate lasă pete» și s-a iscălit. De atunci, «masa lui Caragiale» a rămas celebră. Toţi oamenii de seamă care au fost ospătaţi mai târziu în casa lui Vlahuţă au lăsat câte ceva pe masa aceasta; unii scriitori câteva rânduri, alţii - numai iscălitură, pictorii - o schiţă, Şt.O. Iosif a scris: «Şi soarele are pete şi cu toate acestea e tot soare». Goga a lăsat o gândire: «Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt picăturile de sânge pe câmpul unei lupte». Sunt o mulţime de însemnări pe masa aceasta. Poetul Vlahuţă, bunul prieten a lui Caragiale, o păstrează cu sfinţenie sub un clopot de cleştar. Masa aceea va rămâne ca o amintire scumpă a marelui dispărut”. „Masa lui Caragiale” a fost, din păcate, distrusă în 1916, de trupele germane, astăzi, în muzeul de la Dragosloveni, existând doar o copie a originalului.
Un tovarăș dincolo de moarte
Amintirile lui Victor Eftimiu despre autorul piesei „O scrisoare pierdută” sunt completate (și întregite) de cele ale lui Alexandru Vlahuță: „Caragiale este unul dintre puținii oameni cu care aș vrea să mă întâlnesc și pe lumea cealaltă. C-un asemenea tovarăș m-aș bizui să-nfrunt și urâtul eternității”.
Învățături pentru Margareta
În colecția muzeală a casei din Dragosloveni s-a păstrat o scrisoare impresionantă expediată de poetul Alexandru Vlahuță fiicei sale, Margareta: „Ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă șarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi «Uitaţi-vă la mine!». Dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău, aceasta: «Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată»”.
164 de ani s-au împlinit pe 5 septembrie 2022 de la nașterea lui Alexandru Vlahuță
„Celebrat multă vreme de canonul didactic, considerat cândva «mare poet», Alexandru Vlahuță a fost de fapt un versificator corect, didactic și diluat”, Paul Cernat, critic literar
„Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată”, Alexandru Vlahuță
Alexandru Vlahuță i-a ajutat pe țăranii din Dragosloveni să clădească o școală, ba chiar i-a învățat să stropească via, pentru a obține roade mai bogate.
„Vlahuță? Un epigon prin vocație și un om cu suflet mult mai mare decât talentul artistic”, Paul Cernat, critic literar
