Drum bun, dom’ profesor!

Ce se poate spune despre un tănăr - veşnic tănăr - actor care a murit? Că era frumos. Şi inteligent.

Şi, pentru că tot il parafrazăm pe Erich Segal, cu inceputul romanului său "Love Story", să spunem că insăşi viaţa lui Adrian Pintea a fost o poveste de iubire. Iubire de tot şi de toate.

Ce se poate spune despre un tănăr - veşnic tănăr - actor care a murit? Că era frumos. Şi inteligent.

Şi, pentru că tot il parafrazăm pe Erich Segal, cu inceputul romanului său "Love Story", să spunem că insăşi viaţa lui Adrian Pintea a fost o poveste de iubire. Iubire de tot şi de toate. Iubire de mamă, care, spunea Adrian, avea cel mai frumos nume de mamă: Maria. Iubire de carte şi invăţătură, lucruri deprinse de la tatăl care l-a crescut şi educat şi căruia i-a purtat, cu măndrie şi respect, numele. George Pintea, militar de carieră, "copil de trupă" al Mareşalului Antonescu, şi-a dat copiii, pe Adrian şi pe Rodica, la şcoli de elită şi i-a ajutat să devină Oameni. Iubire de artă. De toate formele ei in care căuta şi găsea scănteia divinităţii. Iubire de femei aidoma lui: frumoase, inteligente, generoase. Iubire de cai, de căini, de munţi...

Citește pe Antena3.ro

Șefa partidului lui Călin Georgescu, reacție violentă în fața jurnaliștilor, în prima zi în Parlament

DE MOSA, NU DE POSA. In faţa unui singur lucru se panica. Un singur lucru il deranja: prostia. Ii cerem iertare acum, la 40 de zile de cănd sufletul lui frumos a plecat, discret, de unde a venit, dacă unii dintre colegii noştri de breaslă au scris enormităţi preluate de pe internet sau auzite de la neaveniţi. Ca de exemplu: spectacolul tv "Trandafirul şi coroana", in care a jucat, n-a fost regizat nici de Eugen Todoran, nici de Domniţa Constantiniu, ci de Domniţa Munteanu. Piesa "Don Juan" a fost scrisă de Max Frisch, nu de Dürrenmatt, iar el a fost, in piesa "Don Carlos", Marchizul de Posa, nu de Mosa...

PIPA AMINTIRII. Cănd ne luăm rămas-bun de la cineva la care ţinem o facem cu dragoste, cu durere şi cu speranţă. După o viaţă inchinată celorlalţi, cel născut la 9 octombrie 1954 a obosit. "Adrian, pentru mine, e viu, doar că... puţin obosit (de cele lumeşti!). A trecut Styxul şi s-a retras să se odihnească oleacă. Se reintoarce şi revine mereu, de căte ori noi, cei rămaşi de partea astălaltă a Styxului, avem nevoie de el, de spiritul lui." Aşa spune regizorul Eugen Todoran, in măinile căruia se lasă măngăiată o pipă. O amintire de la Adrian, de pe vremea filmărilor la "Strigoii". Adrian, cel care nu făcea nimic fără să treacă totul prin filtrul sufletului şi al găndirii, a făcut rost de acest obiect de care era mare nevoie. După filmări, ştiindu-l pe regizor fumător de pipă, i-a făcut-o cadou. Eugen Todoran ar fi vrut să vadă şi cititorii acest obiect nepreţuit. Dar pipa fără Adrian... Puţin mai tărziu, am frunzărit pozele pe care le aveam de la Lavinia, soţia lui Adrian, şi am dat peste o fotografie a lui Adrian, cu acea pipă (foto dreapta)... Am avut incă o dată senzaţia transformată-n certitudine că in tot ce am plănuit, intenţionat, găndit şi realizat pentru acest număr de colecţie, am fost ghidaţi de spiritul lui Adrian.

UN ZEU... NEEXPLOATAT. In ochii unora, atinsese perfecţiunea. "Pentru mine, Adrian Pintea era un mit, un zeu. Era un om cu un tip de pasiune ieşită din comun. A fost hăruit cu amprentă genetică uşor observabilă şi era uimitor in tot ceea ce făcea. Uimitor şi complexant, fără nici un fel de echivoc", spune prietenul şi colegul lui, Adrian Titieni. "Sigur, incercarea de a-l semnifica pe Pintea in tot ceea ce a fost el este o intreprindere grea. Nu-i plăceau incompetenţa, lipsa de profesionalism. Deşi o personalitate importantă, intotdeauna a rămas in afara sferelor de influenţă şi in afara locurilor de unde ar fi putut să aibă o decizie. Cred că Pintea genera in jurul lui foarte multă invidie. Ceilalţi l-au oprit din drum sau poate, pur şi simplu, n-a vrut el să continue..." A avut şansa să emigreze, dar a rămas aici. Era prea ataşat de limba romănă, de lumea din care venea. "Credea că aici sunt izvoarele unui anume tip de comunicare şi de exprimare. Vorbea cursiv patru limbi străine. Toţi il intrebau de unde a invăţat engleza." O invăţase de la tatăl lui şi uităndu-se, inainte de ’89, la filmele pe care le avea pe video. "Revedea un film pănă cănd reuşea să inţeleagă absolut toate amănuntele şi nuanţele de limbaj." Cine a fost Pintea pentru Titieni? A fost un zeu... şi "nu ştiu care ar fi putut să fie cea mai importantă calitate a lui: «Cred că e un summum de calităţi şi, in acelaşi timp, cred că societatea e vinovată că nu l-a exploatat pe Adrian Pintea aşa cum ar fi trebuit»"...

NĂUCITOR, ULUITOR. O "felie" importantă din arta lui a fost teatrul radiofonic. Sute de piese de teatru in care a jucat sau pe care le-a regizat. Partenerul de neuitat al multor actori pe care, cănd a plecat, i-a lăsat mai trişti şi mai săraci cu un prieten-artist. "Ultima dată la radio ne-am intălnit. El, «Scriitorul», eu «Bubulina», in Zorba Grecul de Kazanţachis. L-am admirat mult pe el - actorul - , dar şi pentru că scria magnific, avea un talent deosebit şi il ţinea ascuns pentru el. Cănta minunat, vorbea engleză cu subtilitate de limbă. Am văzut acel năucitor spectacol, pus de Cătălina Buzoianu, «Romeo şi Julieta», care a uluit Edinburghul. Nu-i pot uita dansul din «Pădureanca», nici privirea lui adăncă şi stranie din toate filmele in care l-am văzut", işi aminteşte actriţa Rodica Mandache.

NIHIL SINE DEO. Din nou, artă in stare pură, pe unde. Ne-a făcut cadou literatură de cea mai bună calitate, cu glasul lui. "Adrian Pintea se dăruia pe sine in fiecare gest artistic pe care il săvărşea. Avea o imensă capacitate de a dărui. Experienţelor sale regizorale, marcate de abordarea unor teritorii artistice novatoare, la Teatrul Romăno-American sau alături de studenţii săi, la «Casandra», li se alătură şi regiile radiofonice, pe care Adrian Pintea le realiza cu acelaşi talent uluitor şi de obicei fără să se implice ca interpret, deşi avea una dintre cele mai fascinante voci pe care le-am auzit vreodat… Intrebat odată ce i-ar spune lui Dumnezeu, dacă L-ar intălni, Adrian Pintea a răspuns: «Nimic. El ştie totul». Părea insoţit mereu de divinitate şi declara că deviza lui este «Nihil sine Deo» - nimic fără Dumnezeu… Nu ştim dacă, ajuns in faţa Lui, Adrian Pintea nu L-a privit, cu ochi mari şi arzători, nedumerit că l-a luat dintre noi atăt de devreme… Un spirit superior şi neliniştit… care acum cu siguranţă că ne contemplă din lumea ingerilor." Domnica Ţundrea, realizator Teatrul Naţional Radiofonic.

II PLĂCEA SĂ SE JOACE. Ce au de la el studenţii lui? Numai amintiri frumoase. "Doamne, ce ne-am mai distrat in facultate! Ii plăcea să se joace. N-aveam oprelişti cănd ne jucam, spunea că din joacă pot ieşi lucruri pe care să le ţii minte. Numai amintiri frumoase am despre dom’ profesor. In anul I, imi spunea că sunt graţioasă, deşi eu eram grasă căt China! O dată nu s-a enervat, n-a ţipat la noi, il vedeai că dă-n clocot, dar se stăpănea. Prin facultate era bărfit, că nu merge după regulile lui Stanislawski. De fapt, el era neindoctrinat şi-i plăceau «cioacele» şi nebuniile din care ieşea ceva modern, chiar pe-un text clasic. Ne-a inchegat, ca grup, am rămas prieteni datorită lui", spune actriţa Aniela Petreanu, din ultima promoţie dusă pănă la capăt.

URME ADĂNCI. Gabriel Gheorghe, alt fost student, actor graţie lui, ii spune, in felul său, rămas-bun Maestrului: "Un om minunat, un artist desăvărşit, un profesor din cei care lasă urme adănci in studenţi. Fiecare intălnire cu Maestrul Adrian Pintea - o poveste cu multe inţelesuri, fiecare spectacol alături de dănsul - o altă uimire. La Grădina Icoanei, in «Thomas a’ Becket», ocolesc in fugă teatrul şi, in intunericul dintre perdelele intrării, imi ţin răsuflarea alături de intreaga sală. Nu se aude nici un zgomot cănd vorbeşte Maestrul, doar reflectoarele păcăne molcom, intreţinănd vraja. Maestrul n-a murit, e plecat pentru o vreme. Drum bun, Maestre!"

"Iubirea este gustul vieţii... Am observat cu toţii ce tandreţe specială degajă cuplurile de oameni in vărstă pe care-i zărim - vară, iarnă - prin Cişmigiu... şi care se ţin de mănă. Cu cătă infinită duioşie se incarcă o relaţie de dragoste, pe măsură ce timpul trece şi moartea se apropie"

Adrian Pintea,despre dragoste şi moarte