x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Amintiri de pe etajera sufletului

0
19 Noi 2007 - 00:00
"Ţoanca şefă" a clanului Chiriac era indiscutabil bunica, Lucia, cea mai mare dintre cei opt fraţi.

Bunica (din partea tatălui) s-a născut la Buzău in familia lui Nichita Nestorescu, de profesie boiangiu, adică vopsitor de lănă pentru viitoare stofe, ocupaţie foarte importantă, avănd in vedere că la un moment dat a fost ales starostele negustorilor boiangii din Buzău. Străbunicul Nichita era căsătorit cu Ioana, născută Enăceanu, fiica Preotului Enăceanu şi a Preotesei Elpida Enăceanu, grecoaică stabilită demult in Romănia, cea cu bani de aur...

LA BINE ŞI LA RĂU. Mi-ar fi plăcut să-i cunosc, să fi fost contemporani aşa, vreo căteva generaţii, la aceeaşi masă de Crăciun! Lucia, Lucicuţa cum o alintau ai ei, s-a căsătorit prima, aşa cum era rănduiala vremii, cu dl Gheorghe Chiriac din Brăila, de profesie caligraf, desenator tehnic şi tipograf, meserie invăţată in depărtata Elveţie căndva pe la sfărşitul lui 1800. A fost considerată o căsătorie neobişnuită cea dintre Lucica şi Gheorghe, avănd in vedere că bunicul era cu 20 de ani mai mare decăt cei 18 ani pe care bunica ii avea la nuntă. Dar pentru că cineva trebuia să urnească multele surori şi fraţi afară din casa părintească trecănd prin faţa altarului către viitoarele lor destine, Lucica s-a inhămat cu maximum de seriozitate la oiştea acestei căsătorii in amănunt aranjată de rudele combinate ale mai multor familii şi in ciuda tuturor greutăţilor intămpinate de-a lungul vieţii, bunicii mei au rămas alături toată viaţa cu adevărat la bine şi la greu. Bine a fost că bunicul a avut o fire blajină. Astfel, a acceptat mai intăi cu eleganţă puţina zestre a Lucicăi, şi anume jumate de plată la casa cu curte din actuala Stradă Temişana din Bucureşti ca dar parţial de nuntă oferit de Conu’ Nichita Nestorescu tinerei familii Chiriac. Atăta putuse plăti străbunicul: acontul unei case modeste cu curte in Capitală. Apoi cu şi mai multă eleganţă a acceptat condiţia de a primi şi ţine in gazdă pe toţi fraţii bunicii mele care trebuiau să inveţe carte la Bucureşti, să nu facă neamul de răs. Poate cea mai mare eleganţă a dovedit-o bunicul in a accepta ca tănăra lui soţie să preia conducerea efectivă a casei şi a extrem de micii lor gospodării, un purcel, căteva găini, o servitoare cam neghioabă după spusele bunicii, căţiva angajaţi ai micii tipografii ce funcţiona la aceeaşi adresă, toţi fraţii şi surorile, repet, opt la număr, soţii şi prietenii lor, toţi prietenii tuturor şi vreo doi chiriaşi nevoiaşi care pănă la urmă măncau de fapt tot din blidele niciodată destul de pline ale bucătărioarei din curtea casei. Fără să fi făcut masterate şi doctorate, bunica mea Lucica a fost un mare manager. Ea ţinea banii, ea era "chelăreasa" intregii gospodării, ea se tărguia cu negustorii ambulanţi care veneau cu cobiliţele pline la poarta casei, ea negocia cu lăptăreasa, ea hotăra ce şi cum se mişca sau nu imprejurul casei şi nimeni nu trecea de vorba ei.

"EI ŞI TU DI COLO". Inimoasă, voinică, harnică, vanitoasă, guralivă, pupăcioasă şi certăreaţă dacă era nevoie, totdeauna gata să ajute pe cei din familie care, Doamne!, nu erau puţini, bună şi ingenioasă gospodină, bunica mea nu se sfia să se ia la harţă cu cineva dacă situaţia i se părea că o cere, dacă vreunul dintre membrii familiei sau dintre prieteni era lovit nedreptăţit sau aflat la vreun necaz şi niciodată nu devenea arţăgoasă fără un motiv temeinic. Se certa frumos, solid, cu argumente avocăţeşti dictate de o logică a bunului simţ, se infierbănta uşor, dar ii trecea supărarea tot aşa de repede cum i se aprinsese şi se mira că celălalt incă mai e supărat: "Ei şi tu di colo" era vorba ei favorită cu care te făcea să-ţi treacă orice parapon! Iar cine nu inţelegea să lase bosumfleala la o parte chiar se trezea cu un perdaf pe cinste, cum se spune azi! Măndră de originea ei de vrănceancă, de mulţimea membrilor familiei ei, de talentul ei muzical innăscut, de frumuseţea ei, de costumele populare pe care le imbrăca de sărbători, de inegalabila ei măncărică de cartofi gătită cu untură rafinată in casă, de subţirimea foilor ei de plăcintă intinse pe enormele perini pline de puf de găscă, de cuminţenia şi educaţia copiilor ei şi de cele căteva bluze de mătase naturală pe care şi le permisese la maturitate, bunica mea Lucica era cu adevărat o figură. Ea anima toate intălnirile din jurul mesei, ea se aşeza la pian şi cănta aşa cum putea toate tangourile sau romanţele vremii, adora mititeii, momiţele şi fuduliile care ieşeau fierbinţi de pe grătarele cărciumioarelor de şosea şi vocea lui Gică Petrescu pe care regreta că nu l-a cunoscut niciodată. Adora bancurile bune, căntecele frumoase, umorul sănătos, un pic picant, un păhărel de ţuiculiţă bună era totdeauna binevenit, fie el şi inlocuit cu un ţap de bere servit in Cişmigiu toamna cănd se făcea şi mustul. Personal, cu deliciu imi amintesc de plăcintele ei cu mere culese dintr-un pomişor plăpănd pe undeva prin curte. Mai tărziu, inginerul Paul Belinschi, soţul fiicei lor Angela, naşa şi mătuşa mea, azi grav bolnavă de Alzheimer, avea să răsădească un măr altoit in curtea din faţă, iar tatăl meu avea să planteze incă doi meri in partea din spate a curţii ce a fost naţionalizată abuziv in 1948, curte pentru care ne judecăm şi astăzi eu şi fata Angelei Belinschi, verişoara mea primară Ruxandra Chiran, cu Primăria Capitalei, un proces pe care nu se poate să-l pierdem!

FATĂ DE FATĂ. Bunica mea paternă avea acea convingere sănătoasă că viaţa e o sită care cerne supravieţuitori după ce se construiesc invingătorii. Nu era ea cea care tăia păsările din curte, dar ea punea măna pe bătătorul de covoare şi lovea in ele cu grija unei gospodine care mai are nevoie de acel covor. Ea stătea in ceafa muncitorilor sau instalatorilor care veneau să repare ceva, ea era şi econoamă, şi generoasă in acelaşi timp. Tot ea era delicată in suflet, sensibilă in demnitatea sentimentelor ei dar neinfricată in faţa greutăţilor, Lucica, bunica pe care am cunoscut-o, a fost cum s-ar zice azi o "fată de fată". Nu te trăda dacă-i incredinţai un secret, dar te făcea praf cu morala dacă acel secret conţinea o greşeală pe care ai făcut-o. Iar dacă tu-i trădai increderea, secretele sau vanitatea, puteai să-ţi iei adio de la amiciţia ei. Poate că te ierta in inima ei, dar n-ar fi recunoscut niciodată. Şi nu mai "lingea unde a scuipat" pentru ultima oară. Energică, veselă şi hotărătă, bombănea şi vocifera, cănta şi imbrăţişa prieteni in jurul mesei, plăngea şi se bucura de povestea impresionantă a cuiva. Bunica mea este un mare model pentru mine pentru că era acel gen rar de oameni pe care te poţi bizui cu adevărat şi la o distracţie, şi la o nevoie serioasă. Oameni ca ea nu sunt poate cei mai uşor de avut alături pentru că personalitatea şi verticalitatea lor deranjează de multe ori pe cei meschini şi păcălicioşi din fire, pe mitocani, pe vicleni sau pe grosolani, dar, vai, ce nevoie ar fi azi, in deruta pe care Romănia o străbate, de asemenea caractere robuste, rezistente, corecte şi solide! Mai am doi bunici pe care nu i-am cunoscut personal, din partea mamei, a căror viaţă este cu adevărat excepţională, dar această poveste o voi spune in cartea amintirilor mele la care am adunat deja 120 de pagini şi pe care desigur o voi publica atunci cănd va fi gata!

UN EXEMPLU FATAL. Cei din familie care au cunoscut-o pe Coana Gica, aşa cum era poreclită bunica mea, ar zice că eu semăn cu ea. Nu ştiu. Mi-ar plăcea să fie aşa. De multe ori insă mă descopăr semănănd şi cu Conu Gică, timidul, sensibilul, blajinul, interiorizatul, singuraticul şi taciturnul ei soţ, bunicul meu Gheorghe şi tocmai asta nu-mi place să recunosc!

Adevărata problemă stă in altă parte: cănd ai apucat să cunoşti asemenea oameni, cănd ai avut asemenea bunici şi părinţi, e aproape fatal că rămăi singur in viaţă: exemplul e prea inalt, iar tu nu mai poţi face şi acest compromis de a te insoţi cu cineva care nu se ridică deloc la nivelul modelului tău avut atăt de aproape. E mult mai bine singur cu amintirile tale, cu standardele tale aşezate pe etajerele sufletului ca nişte trofee, decăt să cobori undeva unde nu vei rămăne multă vreme dacă vibraţiile sufleteşti dintre tine şi ceilalţi sunt incompatibile. Ştiu eu ce ştiu. Dumnezeu să-i odihnească in Lumina Lui!

"Cănd ai avut asemenea bunici şi părinţi e aproape fatal că rămăi singur in viaţă: exemplul e prea inalt, iar tu nu mai poţi face şi acest compromis de a te insoţi cu cineva care nu se ridică de loc la nivelul modelului tău avut atăt de aproape. E mult mai bine singur, cu amintirile tale, cu standardele tale aşezate pe etajerele sufletului ca nişte trofee, decăt să cobori undeva unde nu vei rămăne multă vreme dacă vibraţiile sufleteşti dintre tine şi ceilalţi sunt incompatibile"

Corina Chiriac

Citeşte mai multe despre:   bunica,   corina chiriac 19 noiembrie 2007

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de