Cîntec napolitan

Costel se înscrie în nevoia firească de cîntec. Mi-a făcut plăcere să-l ascult, să-l privesc, să-l urmăresc şi, de ce nu, să visez…

Chiar şi în această pe­ri­oa­dă de viaţă fără cre­din­ţă şi fără transfigurare sînt subiecte care, din cînd în cînd, tulbu­ră patriotismul perni­cios al românilor. Costel Bu­su­ioc a fost un astfel de subiect. Nu se-nscrie sub nici o eti­che­tă. E înalt şi vînjos, şi-a luat via­ţa în mîini de la început de tinereţe, e blînd şi plin de pu­ritate, nu e deloc viclean şi abil; e norocos şi cred că-l iubeşte un Dumnezeu îndu­io­şat de fenomenul care este. De aceea l-a dăruit cu minunea de voce din gît. Costel Busuioc ne-a uluit pe toţi cîntînd Verdi şi Puccini, dar ne-a uimit mai ales cu bunătatea, curăţenia, modestia, res­ponsabilitatea, dra­gos­tea, încrederea în oa­meni de care a dat dovadă în restul timpului în care îl privea tot continentul.

SUBIECT DE HOLLYWOOD. În general, obiceiul nostru din ultima vreme este să demolăm sarcastic pe cel ce ajunge undeva în vîrf. Pe Costel pînă cînd a cîştigat concursul “Hijos de Babel” nu l-a maculat nimeni. Evenimentul Costel este un subiect de Hollywood. Să fii atît de sărac încît să crezi că eşti în 1940, secolul XVII, să porneşti cinstit să iei viaţa în piept, să te-nsori tînăr de tot, să ai repede o familie numeroasă, mulţi copii dulci şi încrezători, să ai meserii ciudate (şi asta se înscrie în scenariu), să pleci în Peninsula Iberică, să munceşti, să-ţi ridici o casă, să cînţi mereu, să te audă un vecin, să te înscrie la un concurs celebru în Spania, să devii subiectul fierbinte de duminică, să cîştigi concursul şi după ce ai cîştigat competiţia în doar trei luni să-ţi apară primul disc cu refrene clasice populare spaniole, cu hituri celebre, dar şi cu două melodii compuse exclusiv pentru tine.

PRIMUL ALBUM. Momentul lui cel mare, pe lîngă cele şase luni ale acestui an 2008, anul lui fast, va fi 9 iunie 2008 – ziua cînd se va lansa în ţară albumul editat de spanioli. Eu abia aştept clipa. Discul lui Costel este extrem de elegant; pe el se regăseşte o fotografie excelentă într-o poziţie de vedetă ho­llywoodiană – stil Robert Redford, negru şi alb, sau George Clooney. Povestind toate aceste lucruri dintr-un scenariu spectaculos nu mă gîn­desc decît la fetiţa lui, fetiţa cu oche­lari, mică, inteli­gentă şi foarte coe­rentă cu tot succesul tatălui său.

MULŢUMIRE. Este o poveste de neuitat. A noastră, a tuturor. Sîntem norocoşi, căci acest om a făcut faţă succesului care schimbă şi preschimbă structura omenească. Noi, românii, avem şi proverbe: “Nu duce casă bună cu mărirea” sau “purcelul care s-a suit în copac” şi altele şi altele. Costel este excepţia de la regulă. El nu a suferit nici o schimbare, nu a devenit paranoic din cauza cele­brităţii. Să-i mulţumim pentru asta. Costel are o ştiinţă a vieţii şi-ţi comunică serios că “nu tot ce zboară se mănîncă”.

CU ADEVĂRAT, CINEVA. Costel are ceea ce se numeşte bun simţ, o calitate a omului simplu pe care nu o pierde în focul celebrităţii. De aceea pot spune: Costel Busuioc este cineva. Are farmecul trăirii nedi­simulate, sănătoase, puternice, pline ca o pîine neagră rumenă şi mare. El nu complică nimic. El este! Desigur, are şansa unei voci uluitoare, nu e preocupat încă de “nu pot”. Mi-a fă­cut plăcere să-l ascult, să-l privesc, să-l ur­măresc şi, de ce nu, să visez. De ce cred eu oare acum că evenimentul este mai puternic decît pare, că el, Costel, a intrat în LAROUSSE-ul public popular, – depozitat în sute de mii de creiere particulare din cauza televiziunilor – aici definiţiile se fac singure – şi nu întotdeauna cum trebuie, dar…

TENORUL. Dar Costel este “o situaţie sufletească puternică. TARE”. Ea va dăinui. Cu duioşie numit Pavarotti din Banat, Costel Busuioc, cel care a cîştigat “Hijos de Babel”, zidarul român care a semnat un contract cu Sony BMG, numit şi tenorul din România, dar adoptat cu mare bucurie de spanioli, Costel, care a scos primul disc (spaniol), cred că va rămîne şi al nostru. Pe discul lui sînt arii celebre din operele lui Puccini, dar şi cîntece populare spaniole, canţonete şi romanţe, cîntece napolitane şi, cum am spus, şi două piese scrise special pentru Costel, dintre care una se numeşte “Con la espuma del mar” (Ca spuma mării). Aşa e gloria trecătoare, zboară în neant. Puternic eşti tu! Tu, entitate umană ce faci parte din armonia pămîntului.

VOCE SPECIALĂ. Costel se înscrie în nevoia firească de cîntec. Pentru că în celula cea mai intimă, în resortul ascuns al fiinţei noastre, nevoia de cîntec se manifestă firesc şi necesar. Este o nevoie umană şi Costel ştie exact acest secret. Vocea lui atît de specială bătea să iasă în eter. Poate că năpăstuiţi de istoria şi geografia noastră românească, de năvăliri barbare, principi răi, cutremure, războaie, trădări, ciumă, foc şi ho­leră, am cerut ajutor de la Dumnezeu, care ne-a făcut “un popor cîn­tăreţ şi jucăreţ”.

Ne aduce sufletul la suprafaţă

Talente mari se desprind de pe acest pămînt. Voci minunate. Modest, cuminte şi blînd, Costel se alătură lor. Au fost televiziuni care încercau să-i strice imagi­nea sau jurnale sau... telefonul fără fir. Nu au reuşit şi eu am socotit asta ca o izbîndă personală. Pentru că reuşita lui Costel e şi reuşita mea şi a tuturor de pe aceste meleaguri. El mă reprezintă şi pe mine. Noi nu puteam să-l propulsăm aşa cum au făcut-o spaniolii, nu avem ca noţiune respectul şi educaţia muzicală necesară. Dar am avut poftă de viaţă, voioşie, talent şi conştiinţa sigură că muzica e un fel de a ne aduce sufletul la suprafaţă.

“Desigur, are şansa unei voci uluitoare, nu e preocupat încă de «nu pot». Mi-a făcut plăcere să-l ascult, să-l privesc, să-l urmăresc şi, de ce nu, să visez. De ce cred eu oare acum că evenimentul este mai puternic decît pare, că el, Costel, a intrat în LAROUSSE-ul public popular…”
Rodica Mandache