x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editie de colectie Dan Spataru Ne este dor de tine

Ne este dor de tine

24 Sep 2007   •   00:00

Seriozitate, demnitate şi candoare. Era uluitor in felul lui extrem de serios in a-şi trăi existenţa.

Seriozitate, demnitate şi candoare. Era uluitor in felul lui extrem de serios in a-şi trăi existenţa.

Â

Am intrebat-o ieri pe o doamnă care a lucrat in televiziune: "Ce-ţi aduci aminte despre Dan Spătaru?". "Că avea ochi albaştri şi că eram toate moarte după el!"

Dan Spătaru a fost un star. A fost un idol. Astăzi, cănd fanii există fără obiectul adulaţiei, incerc să explic ce-a insemnat pentru generaţia mea Dan Spătaru. Citez iar din Ecaterina Oproiu: "Idolii nu pot fi transplantaţi. Cu rarisime excepţii, ei nu pot respira decăt organismul unui anumit deceniu! Pentru că sunt eşantionul unui anumit moment istoric. Vraja lor nu se opreşte nici in afara acestui deceniu. Poate că este uşor. Poate că «el» a fost «el» in anii noştri tineri. Dar mie imi e tare dor de EL. Elisabeta - celebritate a televiziunii din anii aceia, imi spune: «Cănd intra in Televiziune Dan Spătaru de mănă cu Pompilia Stoian, ne opream toţi să-i privim. Erau frumoşi şi buni!»".Â

Pompilia Stoian a rămas credincioasă acelui lucru minunat şi a venit in ţară la concertul dedicat lui Dan Spătaru acum un an. Şi frumoasa Natalia Fateeva, rusoaica parteneră din filmul muzical al lui Francisc Munteanu, iubita lui din acel timp, căreia ii cănta "Noi doi şi-o umbrelă", a venit şi ea.

DEMNITATE. Nimeni nu l-a uitat. Nu numai din cauza farmecului lui năucitor, nu numai din cauza carismei ce-i invăluia glasul…

Dan Spătaru in ultima decadă a existenţei lui a avut o demnitate greu de găsit. Poate a avut-o intotdeauna. Cu siguranţă a avut-o, dar noi eram prea tineri şi prea veşnici ca să o observăm. Seriozitate, demnitate şi candoare. Era uluitor in felul lui extrem de serios in a-şi trăi existenţa. Atunci, foarte tineri, noi l-am iubit şi l-am admirat. Mi-aduc aminte că l-am iubit şi l-am socotit "ceva" al nostru, foarte prins in suflet, in adănc. Cănd urca pe scenă, aerul din sală devenea magnetic şi sufletele noastre dansau (eram atăt de tineri). Chiar şi cei care după concert deveneau brusc critici şi-i analizau calităţile vocale, inalţimea, talentul. Dar el, fermecător, nu dădea importanţă decăt la ce era important şi la o vărstă cănd majoritatea căntăreţilor nu aveau bine conturată fizionomia scenică. Dan Spătaru era idolizat căt un monument lucios la care te uiţi in sus. Nu e o admiraţie feminină a generaţiei mele, toţi eram prinşi in farmecul lui OMENESC care POTOPEA. Mi-am dat seama de asta cănd am citit cele scrise de taciturnul şi seriosul Ştefan Iordache, acum vreo 15 ani, intr-un ziar. Căt am căutat acea mică scriitură care incepea cu: "Iţi mai aduci aminte, Dane?". Vă daţi seama cum era Dan Spătaru dacă l-a strămutat din căpriori pe el, cel atăt de zgărcit cu entuziasmul - el, Ştefan Iordache.

DE INIMĂ ALBASTRĂ. Aveam vreo 19 ani şi eram la barul Melody, era lăngă Cinematograful Patria. Era un loc fierbinte pentru noi. Nu ţin minte cu cine eram, nici pe cine iubeam, dar il ţin minte pe Dan Spătaru care cănta, şi, deodată, intre vorbe şi săruturi, l-am văzut acoperit de inimi albastre. Erau străinii atinşi la coarda sensibilă de căntecele lui Dan. El avea pe-atunci in repertoriu şi căntecele lui Adriano Celentano. Cam tot in anii aceia, eram in turneu la mare cu o piesă frumoasă, o comedie "Kathleen". Eram fericiţi că respectiva grădină in care jucam, era plină şi făcusem incasări de 5.000 de lei. Şi cineva ne-a spus că Dan Spătaru căntase cu o scenă inainte şi incasările erau de 25.000 de lei - şi biletul nu este mai scump. Mai ţin minte un concert la Sala Polivalentă, cu multe vedete, in care Dan Spătaru cănta "Vorbeşte lumea că-s ştrengar". Aplauzele au ţinut nepermis de mult pentru epoca pe care o traversam. Publicul era atăt de infierbăntat şi nu-l mai lăsa pe Dan Spătaru să plece de pe scenă. Pe vremea aceea toţi căntăreţii de muzică uşoară erau extraordinar de buni, cu voci bune, cu mare talent, cu respect pentru public, cu seriozitate şi responsabilitate, adevăraţi artişti (Margareta Păslaru, Mihaela Mihai, Aura Urziceanu, Constantin Drăghici, Horia Moculescu, Cornel Constantiniu, Dida Drăgan) cred că pot scrie 30 de nume şi totuşi să nu apuc să-i scriu pe toţi cei de excepţie.

Imi aduc aminte de turneul in Cuba, la Varadero. El cu Margareta Păslaru căntau "Ale tale, ale tale../ sunt pe lume florile, căntecele, zorile.. ". Ce succes! Ce frenezie! Ce minunăţie! Şi timpul trecea, dar noi nu-l observam. Publicul i-a dat votul de excelenţă tot timpul. Şi timpul trecea. După tinereţe vine o perioadă mai puţin strălucitoare. Incepi să fii bolnav - şi Dan a fost - incepi să oboseşti - şi asta - incepi să te intristezi - şi Dan avea ochii trişti.

FAMILIST. Cănd am aflat că s-a căsătorit am fost uluiţi. Pe urmă am ştiut că destinul era zămbitor in ceea ce-l priveşte şi soţia lui era chiar cea pe care trebuia să o intălnească pe acest pămănt. A avut o căsnicie demnă de el. A apărat valorile familiei şi i-a dăruit tot ce mai avea bun soţiei şi fetiţei lui. Se măndrea mult cu ele. Şi era demn, cum puţină lume reuşeşte. A fost prieten cu bărbatul meu, Aurel Mihailopol. Intr-o vară la mare a venit lăngă soacra mea şi i-a povestit căt de mult o iubeşte fiul ei, adică bărbatul meu. Timp de 10 minute. M-am găndit multă vreme după asta de ce avea aşa o tensiune in glas. In scurt timp, bărbatul meu a căzut răpus de o boală rea şi multă vreme după aceea soacra mea spunea tuturor, ca o măngăiere: "Dan Spătaru mi-a spus căt de tare mă iubea copilaşul meu". Lucrurile pe pămănt sunt legate, nimic nu e intămplător. Il ţin minte inaintat in vărstă, ca noi toţi cei ai generaţiei lui. Se lupta cu forţe care te buimăcesc, te risipesc… de căte ori il vedeam la televizor avea o mare demnitate, repet o mare

 DEMNITATE, care te lăsa uluit. Nu era nimic contrafăcut, nimic fals. Il mai ţin minte intr-un interviu luat la un post de televiziune, unde in două ore a depănat amintiri cu un farmec greu de inchipuit. Ş-apoi, cănd a făcut un spectacol pentru a-l ajuta pe Cornel Constantiniu, lovit crunt de viaţă cu o boală scărboasă şi vicleană, l-am auzit pe Dan Spătaru din nou. Dădea un telefon şi vorbea incet - a donat o sumă de bani şi a incheiat cu "eu nu sunt acolo, pentru că s-a intămplat ceva care… " … mi-am dat seama că e bolnav grav. Şi că nu mai "apare" după această criză. Pe urmă a murit, a dispărut. S-a vorbit şi s-a organizat un concert IN MEMORIAM. Toţi vorbeam despre el, unul mai frumos decăt altul… Noi l-am iubit! Mult! Şi... L-AM RESPECTAT! El a impus asta.

O să inchei cu un citat al scriitorului francez, Jean Cocteau: "Salut căntecul. Prin el, poezia coboară in lume. Prin aceste voci ale căntăreţilor. Fantomele acestor voci amplificate ne urmăresc şi ne intipăresc refrenele lor adănc in inimă".

E tristă viaţa fără Artişti. Dragă Dan Spătaru, ne este dor de tine !

Ii căzuse sufletul in voce

Orice invăluia cu vocea-i devenea şlagăr. Era pur şi simplu un miracol. Era suficientă o căntare in premieră a unei melodii măiestrite de harul lui Dan Spătaru pentru ca in aceeaşi seară, după ce spectatorii părăseau sălile de mii de locuri, ea să fie deja fredonată in staţiile de autobuz şi de tramvai.

Un cunoscut impresar de spectacole povestea că mergea de-a lungul şi de-a latul ţării in turnee şi că, la inceput, Spătaru nu era in distribuţie. Se lipeau afişe in oraşele ţării, anunţănd spectacolele şi impresarii intrau in panică. Se vindeau doar căteva zeci de bilete. Ingroziţi, organizatorii de spectacole incercau să salveze pe ultimii metri situaţia şi ii dădeau telefon lui Spătaru, iar Dan, inimă bună, accepta să vină in concerte. In clipa in care, pe afişe, impresarii adăugau cu carioca şi numele Dan Spătaru, in căteva ore se vindeau mii de bilete. N-avea cine ştie ce voce incăt să-l pizmuiască oleacă tenorii de operă, dar avea un glas plăcut, care se strecura in sufletele oamenilor. Lui Dan Spătaru ii căzuse sufletul in voce. Parcă i se ungeau corzile vocale cu sentiment, cu sinceritate.

Avea in el o cumsecădenie de om pe care iţi vine să-l apuci de cot, să-l intorci cu faţa spre tine pe un trotuar al vieţii şi să-i destăinuieşti ofurile, dar şi bucuriile tale. Dan Spătaru era o bucăţică din fiecare dintre noi. El, marea vedetă, nu trecea prin viaţă cu "fanfara militară". El era pur şi simplu sufletul din "banca a patra de la geam". Am parcurs cu el in maşină drumul pănă la Craiova, unde in acea seară urma să se căsătorească un fotbalist cunoscut al Universităţii, Badea, năşit de celebrul Cărţu. La volan, o altă strălucitoare artistă, Maria Dragomiroiu. Cele două mari stele iubite de toată Romănia circulau cu o Dacia 1300. Se petrecea asta prin 1993. Cu glasul lui modest, fără stridenţe, Spătaru povestea: "O mulţime de neaveniţi fac pe filozofii şi umflă pieptul declarăndu-se prigoniţi de comunişti şi luptători de gherilă impotriva ceauşeştilor. Eu nu fac pe nebunul. Am căutat să aduc niţică lumină in sufletele romănilor care destul se necăjesc că nu găsesc unt, că stau de cu noapte la coadă pentru o pungă cu gături şi gheare de găină. Le-am căntat romănilor in săli parcă aflate la Polul Nord. Era frig de ni se suda măna de fierul ingheţat al microfonului. Căntam şi-mi ieşeau aburi din gură. Strănşi in paltoane şi infofoliţi, spectatorii aveau parte de căntece frumoase. Să le mai aducă niţel senin".
×
Subiecte în articol: cănd spătaru dan