Bucureştiul a fost, cândva, supranumit "micul Paris”. Era cochet, locuitorii săi păreau ceva mai civilizaţi şi mai educaţi decât în zilele noastre, manelizarea şi kitschul nu puseseră încă stăpânire pe urbe. Românul care se respecta vorbea franceza, şcoala ajutându-l să aleagă pentru a o studia, cu prioritate. Intelectualii români au fost atraşi de şcoala franceză, mulţi dintre ei optând pentru aceasta. Modernizarea culturii române înseşi a evoluat sub semnul spiritualităţii franceze. ● exclusiv ONLINE
FRANŢA-ROMANIA: DOUA SECOLE DE PRIETENIE
Bucureştiul a fost, cândva, supranumit "micul Paris”. Era cochet,
locuitorii săi păreau ceva mai civilizaţi şi mai educaţi decât în
zilele noastre, manelizarea şi kitschul nu puseseră încă stăpânire pe
urbe. Românul care se respecta vorbea franceza, şcoala ajutându-l să
aleagă pentru a o studia, cu prioritate. Intelectualii români au fost
atraşi de şcoala franceză, mulţi dintre ei optând pentru aceasta.
Modernizarea culturii române înseşi a evoluat sub semnul
spiritualităţii franceze. ● exclusiv ONLINE
STUDII LA PARIS. Primii emigranţi români la Paris au fost, de
fapt, intelectuali. Cei atraşi de ideile Revoluţiei franceze din 1789.
Secolul al XIX-lea abundă în personalităţi care au ales universităţile
franceze pentru a-şi efectua studiile. Petrache Poenaru, care şi-a
făcut studiile la Paris, a fost un organizator al învăţământului
românesc. Nicolae Bălcescu a stat şi el la Paris, unde a urmat
cursurile de filozofie a istoriei. Titu Maiorescu, un alt simbol al
culturii noastre, şi-a făcut studiile la Paris, ca şi Nicolae Iorga,
care a studiat istoria tot în capitala franceză.
EMIGRAŢIA. Ulterior, foarte mulţi români care alcătuiau elita
politică, culturală şi economică a ţării s-au văzut constrânşi să
părăsească România, în anii dictaturii comuniste. Franţa a fost unul
dintre statele preferate de românii care au ales exilul. Nume precum al
lui Mircea Eliade, Eugen Ionesco, Emil Cioran, Elvira Popescu, Vladimir
Cosma, Paul Goma sunt dintre cele mai răsunătoare, când vine vorba
despre exilul românesc din Franţa, parte importantă a intelectualităţii
de origine română apreciază unanim în viaţa culturală franceză. Şi în
prezent, diaspora română din Franţa numără zeci de mii de suflete,
majoritatea ataşate de patria de origine. De-a lungul anilor, şi-a
creat, cu mijloace proprii sau cu sprijinul unor personalităţi sau
organizaţii locale, unele asociaţii cu caracter cultural, destinate
susţinerii şi promovării valorilor spirituale româneşti.
DIPLOMAŢIE. În plan politic, relaţia cu Franţa este una ce
depăşeşte două sute de ani. În perioada "Directoratului", după
Revoluţia Franceză din 1789, diplomatul şi scriitorul Claude-Charles de
Peysonnel a propus şi susţinut înfiinţarea unor reprezentanţe ale
Franţei în Principatele Române, astfel încât în 1795 Franţa îşi
deschide un consulat general la Bucureşti şi, în 1798, un Consulat la
Iaşi.
La 29 noiembrie 1938, relaţiile diplomatice româno-franceze au fost
ridicate la nivel de ambasadă, după cum informează Ministerul român de
Externe, care prezintă o sinteză a relaţiilor bilaterale accesibilă
tuturor pe site-ul Internet al instituţiei.
În septembrie 1944, Guvernul român a recunoscut Guvernul provizoriu al
generalului Charles de Gaulle, relaţiile desfăşurându-se la nivel de
legaţie, iar de la 17 decembrie 1963, la nivel de ambasadă.
La 20 noiembrie 1991 a fost semnat "Tratatul de înţelegere amicală şi
cooperare între România şi Republica Franceză”, care a intrat în
vigoare la 21 octombrie1992.
MOMENTUL DE SIMPATIE. Un moment de simpatie maximă din partea
Franţei la adresa fraţilor întru latinitate din Estul proaspăt eliberat
de comunism al Europei l-a constituit Revoluţia din decembrie 1989.
România a devenit, în acele zile fierbinţi, vedeta presei occidentale,
cea franceză fiind parcă şi cea mai interesată de subiectul românesc.
Efervescenţa zilelor Revoluţiei române, cea mai sângeroasă rupere de
comunism din fostul bloc sovietic, i-a cuprins pe mulţi francezi care
au simţit nevoia să vină să ajute. Imaginile cu orfelinatele româneşti,
satele mutilate de politicile de industrializare a ţării, dar şi cu
oameni plângând de fericirea eliberării dintr-o captivitate la nivel
naţional, au adus în România caravane întregi cu ajutoare din Occident.
Franţa a devenit avocatul României în demersurile sale europene şi
euro-atlantice. Oricâte suişuri şi coborâşuri s-ar fi înregistrat în
relaţiile bilaterale post-revoluţionare, Bucureştiul a beneficiat atât
de pe urma susţinerii deschise arătate de Paris, cât şi de pe urma
criticilor. În fond, nu veneau din ură, ci din prietenie.
VIZITE LA NIVEL ÎNALT. Au fost şi momente de cumpănă, de răceală, au
fost şi împăcări, cert este că România are în Franţa un partener în
toate domeniile. Începând cu 1990, relaţiile româno-franceze au căpătat
amploare, semnificative fiind vizitele oficiale efectuate la noi de
preşedinţii francez, Fran∏ois Mitterrand (în aprilie 1991) şi Jacques
Chirac (februarie 1997), sau a preşedintelui Adunării Naţionale a
Republicii Franceze, Philippe Séguin (noiembrie 1994). Vizite oficiale
au efectuat şi preşedinţii României, în 1992, 1994, 1999, 2000, 2003,
2005 şi 2006, principalele teme abordate în cadrul acestora fiind
obţinerea de sprijin euro-atlantic din partea vechiului aliat şi
prieten francez, dar şi sporirea investiţiilor franceze în ţara noastră
(Franţa ocupă locul trei ca volum de investiţii la noi), dat fiind
efectul benefic al acestora pentru ambele ţări, prin carea de noi
locuri de muncă.
TENSIUNI ŞI ÎMPACARI. Ultimii ani, marcaţi de libertatea de
mişcare a românilor în spaţiul Schengen au atras, inevitabil, şi
problemele. România s-a străduit în toţi aceşti ultimi ani să convingă
Occidentul, Franţa inclusiv, că nu există un pericol de imigrare masină
a românilor, având în vedere că pe fondul creşterii economice
substanţiale, la ora asta România se confruntă cu o lipsă de forţă de
muncă, iar şomajul relativ scăzut şi continuarea ritmului dezvoltării
economice pledează în favoarea rămânerii forţei de muncă în ţară.
Realitatea a contrazis afirmaţiile liderilor de la Bucureşti, mulţi
dintre conaţionali luând calea Vestului, îmbătaţi de câştigurile
substanţial mai mari faţă de cele pe care le puteau obţine rămânând
acasă. Din păcate, nu toţi cei care au ales "relocalizarea” sunt cei
mai harnici şi cei mai serioşi dintre români.
Am trimis şi şuţi, şi cerşetori, avem şi prostituate, facem şi trafic
cu minori, instalăm tabere de nomazi la marginea marilor oraşe, nimic
din ceea ce pătează imaginea unui stat european civilizat nu ne-a
scăpat. I-am scos din minţi pe francezi, până într-acolo, încât
cetăţenii români – majoritatea rromi - au fost expulzaţi în masă,
rânduri-rânduri îmbarcaţi în avioane şi depuşi la Bucureşti, iar
România a semnat la 30 august 2002 cu Franţa, sub egida ministrului de
Interne de atunci, devenit acum preşedinte – Nicolas Sarkozy – un acord
prin care se angaja să faciliteze îndepărtarea tuturor cetăţenilor
români aflaţi în situaţie ilegală în Franţa şi readmiterea lor în
România.
MAI BINE TACEAM. Nu de puţine ori am iritat Franţa. Decidenţii
de la Bucureşti au crezut că România poate să mai lase în urmă vechile
alianţe, pentru a le favoriza pe altele. Ba chiar au inventat o Axă,
ocolind Franţa, în încercarea disperată de a intra în graţiile
Administraţiei de peste Ocean şi ale aliatului său european, Marea
Britanie. Ne-am grăbit să fim primii la susţinerea oricăror iniţiative
şi solicitări americane, ceea ce a iritat prietenii europeni. În 2003,
preşedintele francez de atunci, Jacques Chirac, avea să ne tragă de
urechi, într-un discurs la Varşovia, considerat de presa franceză drept
gafă la adresa nou-intraţilor în Uniunea Europeană. Jacques Chirac le
reproşa atunci Poloniei şi mai multor ţări foste comuniste, candidate
la aderarea la Uniunea Europeană, inclusiv România, că "au ratat o bună
ocazie de a tăcea”, prin susţinerea explicită faţă de intervenţia
americană în Irak, dezaprobată de Franţa.
DREGEREA BUSUIOCULUI. A fost un moment de răceală în relaţiile
bilaterale, iar acum vrem să dregem busuiocul, bazându-ne, după cum
afirma ministrul de Externe Adrian Cioroianu, pe "pragmatismul lui
Nicolas Sarkozy, pragmatismul Guvernului pe care l-a constituit, care
nu va putea să ocolească relaţia cu România”. Tot Cioroianu a fost cel
care a încercat să explice atitudinea românească ce a stat la baza
răcelii resimţite în relaţiile bilaterale. "România poate că în ultimii
ani a fost preocupată de agenda NATO. Ştiam că Franţa ne susţine,
problema noastră a fost să găsim susţinerea Statelor Unite. Apoi am
avut agenda Uniunea Europeană, iarăşi ştiam că Franţa ne susţine, urma
să găsim şi acceptul unor ţări precum Olanda sau poate Germania, până
la un anumit punct, ţări care erau – Austria – puţin mai sceptice în
privinţa posibilităţii noastre de adaptare la normele Uniunii Europene.
Mereu am plecat de la ideea că Franţa ne susţine şi este de partea
noastră. Mereu am plecat de la ideea că Franţa ne susţine şi este de
partea noastră. Poate şi Franţa a plecat de la ideea că România este
invariabil în aceeaşi barcă sau de aceeaşi parte a unor ipotetice
baricade şi uneori s-a întâmplat, cum a fost cu episodul din 2003,
uneori s-a întâmplat să navigăm în direcţii diferite pe acelaşi râu. Am
convingerea însă că au fost doar episoade”.
Citiţi maine - Nicolae Titulescu: De ce iubim Franţa