“Sunt o romantică”

O discuţie. Câ­teva… re­cu­noaşteri. Recunoaşte că este ro­man­tică şi această calitate este greu de suportat în zilele noastre.

O discuţie între prietene. Câteva mărturisiri. Dida Drăgan, căreia nu-i plac interviurile, a vorbit…

O discuţie. Câ­teva… re­cu­noaşteri. Recunoaşte că este ro­man­tică şi această calitate este greu de suportat în zilele noastre.

Jurnalul Naţional: Eşti o romantică!

Dida Drăgan: Sunt o ro­man­tică. Romantic a devenit un cuvânt prohibit. Nu mai are loc în viaţa noastră gră­bi­tă şi pragmatică. Zilnic te lo­veşti de oameni care trăiesc paralel cu noi. E prea multă economie de piaţă în artă, în sentimente. Parcă nu mai ţine nimic de talent. Găseşti la tot pasul oameni care ocupă lo­curi în care nu au ce căuta, şi nu au inimă pentru ele. Sunt oameni care fac rău culturii. Sunt prea adaptaţi la REAL. Orice artist nu poate comunica, nu poate fi compatibil cu ei.

Jurnalul Naţional: Adică banii hotărăsc totul ca să fim mai clari?

Dida Drăgan: Da, eu numesc asta “Ba­za­rul de hârtie”. E grav. E foarte grav. Au stricat inima publi­cului, au pervertit gustul pu­bli­cului, nu mai este înţeleasă creaţia care este hrana spirituală fără de care nu se poate trăi. Uneori e un coşmar. Pu­bli­cul nu se mai poate concen­tra. Banii te îndepărtează de suflet. Faptul că nu mai există demarcaţia între ce e bun şi ce e rău. Pentru bani se calcă ori­ce frontieră spunând: “Via­ţa e grea şi scurtă”. Dar nu e aşa! Codul moral trebuie apă­rat. Şi artiştii ştiu să facă asta.

Jurnalul Naţional: Cum a început?

Dida Drăgan: Eu vin dintr-un sat. Am vrut să cânt de când mă ştiu. Dar a fost greu pentru că am trăit într-o familie cu princi­pii severe. Nu erau de acord. Dar nici n-au fost brutali. Au spus blând: “O să vedem”. Mai ales tata m-a sprijinit şi eu i-am promis: “Tată, tot ce voi face va fi scris cu credinţă”. Am avut şi noroc. Am avut profesori buni. Eu sunt eleva doamnei Florica Orăscu. Era minu­na­ta noastră profesoară: a Aurei Urzi­cea­nu, a Angelei Similea, a Mi­rabelei, a Olim­pi­ei Panciu. De fapt am fost ul­ti­ma ei promoţie. Era foarte severă, austeră chiar. Făcuse canto clasic. Am avut noroc. Ştia ce să ceară, avea o atitudine personală pentru fiecare voce, pentru fiecare interpret în par­te. Lucra la stil. Dar în primul rând, ce nu pot uita a fost că era fascinată de noi toţi. Noi care am năvălit în viaţa ei cu tinereţea noastră, cu dorinţele noastre de glorie cu talentul, cu foamea noastră de fericire, eram bucuria vieţii ei.

Jurnalul Naţional: Care era relaţia ei cu tine?

Dida Drăgan: Eu nu semănam cu ni­meni, ce cântam nu prea era mu­zică uşoară, eram uşor in­trovertită, sălbatică şi tare mă tem că aşa am rămas şi astăzi. Doamna Florica Orăscu era un pedagog de excepţie, ştia şi înţelegea multe. M-a cultivat ca pe o altfel de plantă.

Jurnalul Naţional: Ei şi a venit şi ziua când ai debutat.

Dida Drăgan: Da. În 1971. Dar n-am de­bu­tat în ţară, am debutat în Ger­mania.

Jurnalul Naţional: Cum a fost debutul?

Dida Drăgan: A venit în ţară un mare com­­pozitor, Manfred Nich­thke – a ascultat o casetă cu mine. I-a plăcut. A fost surprins, dar des­tul de reţinut. Mi-a spus: “Nu ştiu dacă ai un stil care se caută, dar vom vedea”. Şi din Germania mi-a trimis o piesă sem­nată Ghert Welkhich, care de fapt era o polcă. Petre Mag­din a zâmbit şi a transformat-o în blues. Şi după trei ani de aştep­tări am suit pe marea sce­nă de la Halle.

Jurnalul Naţional: Păi nu era un concurs?

Dida Drăgan: Şi ce concurs! Eu am ajuns ultima din cauza avionului care venise nepermis de târziu. Dar ăsta a fost norocul meu. Căci, dacă aş fi ştiut alături de cine voi concura, n-aş fi îndrăznit să mă urc pe scenă.

Jurnalul Naţional: Dar cine erau?

Dida Drăgan: Cine erau? Cei mai mari! Vedetele din Est. Erau grozavi. Talentaţi, strălucitori: Karel Gott din Cehoslovacia, ­Helena Vondrachkova, care mai era şi uluitor de frumoasă, rusoaica-fe­nomen Alla Pugaciova, po­lo­neza Marila Radovicz şi ele­gan­tul Joseph Laufer, Frank Schobel, cea mai mare vedetă est-germană. Erau lansaţi, stele mari. Iar eu… o rătăcită, o necunoscută, o întârziată. N-am apucat nici la repetiţie să ajung. Dulcea inconştienţă. Intram în grupe de câte trei. Eu am nimerit cu Karel Gott şi cu Alla Pugaciova. Să vezi cum se uitau la mine, nu ştiau nimic despre mine, nici măcar ce voce, cum cânt, ce fac. Parcă mă ivisem din pă­mânt, din iarbă verde. Eu în simplissima mea rochie nea­gră, pe care toată lumea voia să mi-o schimbe.

Jurnalul Naţional: Ce ai cântat?

Dida Drăgan: O piesă total: “Să nu-mi spui c-a trecut”. Am avut un mare succes şi cu ea am câş­­ti­gat concursuri nenumă­rate şi am strâns 20 de medalii de aur.

Jurnalul Naţional: Te-a bucurat succesul?

Dida Drăgan: Vezi, şi după atâţia ani nu ştiu ce să răspund. Eu în Ro­mâ­nia eram aproape necunoscută. Era un pic nefiresc. Pentru că în Germania, după aceas­tă zi am devenit un star care a rămas star până-n ziua de azi. Acolo după ce am cântat, după trei zile, dacă ieşeam pe stradă venea lumea să mă atingă. Era într-un fel o schim­bare brutală, pentru că e destul de greu să suporţi şi lu­crurile bune care vin deodată.

Jurnalul Naţional: Agresare de identita­te? Şi totuşi te-ai întors de fiecare dată acasă, în ţară!

Dida Drăgan: Da, eu eram fata care pleca cu partiturile, cânta şi se în­tor­cea. A fost un pic ciudat. Pentru că toată lumea mă în­treba: “De ce te întorci acolo? Dar acolo era acasă. Cântam la cel mai mare teatru – Fried­rich­state Palace. Era un vis. Şi eu eram acolo o mare vedetă. Da­că te uţi pe programele astea, dintre toate vedetele eu sunt pe copertă. Cântam cu două cân­tăreţe uluitoare, ta­len­­­tate, strălucitoare, bogate – Veroni­ca Fischer şi cu teribila Nina Hagen. Ele erau cele mai uimite că de ce nu părăsesc România şi să devin o regină acolo, în Germania. Aveam aceleaşi onorarii, dar noi, românii, plăteam un mare procent statului la ARIA.

Emoţii europene

Jurnalul Naţional: Cum a fost cu celebra “Cupă a Europei”?

Dida Drăgan: Întâi a plecat un grup de trei cântăreţi, cei mai buni, şi foarte bine aleşi – Aurelian An­­dre­escu, Aura Urziceanu şi Mi­­haela Mihai. Ei au câş­­ti­gat Cupa Europei, iar Aura a câş­tigat şi Cupa In­tercon­ti­nen­tală. După 5 ani am plecat şi eu în grup cu Anda Că­lu­gă­reanu şi Marina Voica. Când am ajuns la Bruxelles şi am vă­zut juriul cu franţuzoaicele ace­lea superbe, rafinate – Juliette Greco şi Mireille Mathieu – am avut emoţii. Atunci am luat eu Cupa Intercontinentală.

Jurnalul Naţional: Parcă mi-ai spus că ai cântat prima.

Dida Drăgan: Da. Şi cred că am cântat bine. Era o emoţie mare în sa­lă. Am simţit-o cum venea din sală şi mă învăluie. Dar să ştii, eu eram o lunatică. Ateri­zam la festivaluri ca de pe altă pla­netă. După ce cân­tam, mă căutau toţi. Dar mie-mi era frig. N-aş fi crezut că în Bel­gia poa­te fi aşa de frig. Era o sen­zaţie de frig, dar şi de frică. Succesul era prea mare. Aler­gau toţi după mine. Eu nu aveam impresar, nici pro­gra­me, aveam o poză mică 3/3.

Jurnalul Naţional: De ce?

Dida Drăgan: Întotdeauna am fugit de fotografii. Dar Aurel Mihai­lopol mi-a făcut 20 de poze în care eram stranie şi specta­culoasă. Bine, dar el era un mare artist. N-avea agresivitate de fotograf. Era genial.

Jurnalul Naţional: După ce luai premii şi ajungeai în ţară, cum era?

Dida Drăgan: În ţară de câte ori veneam era tăcere. Nu prea se dădea nimeni în vânt după mine. Oricum sufeream pentru că în afară aveam un mare-mare succes. Nici nu ştiu să po­vestesc. Luam premii multe. Şi luptele nu erau uşoare. Odată, o cântăreaţă americană m-a văzut cântând la repetiţie (concuram cu ea) şi mă studia ca pe o muscă, apoi mi-a spus: “Tu vei lua concursul!”.

Jurnalul Naţional: Era un concurs important?

Dida Drăgan: Foarte important. Celebru “Doi contra Şase”, adică doi cân­tăreţi europeni contra şase cântăreţi americani. Celălalt european era un englez, Malcolm Robens. Venise cu şase im­presari şi mă căuta.

Jurnalul Naţional: Şi aţi câştigat?

Dida Drăgan: Da. Păi americanca îmi spu­­sese: “Tu o să iei ­con­cursul. Tu impresionezi, emoţionezi. Tulburi publicul. Tu ai ce nu am eu”. Era o mare cântăreaţă. Am câştigat noi, europenii. Nu mai spun că eu trăsesem nr. 13. Toţi s-au prăbuşit când au aflat.

Jurnalul Naţional: Şi tu? Cântai tot în rochia ta neagră?

Dida Drăgan: Da. Toţi voiau să-mi schimbe rochia. Parcă aveau o manie. N-au reuşit. Eu cu rochia mea neagră eram EU. Vezi, nu-mi place să vorbesc despre mine atâta. E greu să vorbeşti despre tine.

Revelaţie

Jurnalul Naţional: Trebuie. Şi ce-a urmat?

Dida Drăgan: Peste timp, ce repede trece timpul, l-am văzut pe poetul Grigore Vieru la televizor. Era bolnav. Soţii Teodorovici cântau o piesă pe versurile lui. M-a impresionat atât de tare că două zile am umblat ca nebună. Am găsit piesa, am învăţat-o, Mihai Mârţu, genialul inginer de sunet de la TVR, mi-a dat o carte cu versurile lui Grigore Vieru. Şi eu, fără se cer voie nimănui, am adăugat o strofă din carte. După ce i-am cântat-o, Gri­gore Vieru m-a invitat la Chişinău la TVR Moldova. Am cântat “Aprindeţi candela” – asta e piesa. Am avut succes, am luat premii, două premii de stat. Am câştigat bani. Banii de pe acest premiu i-am donat unei mănăstiri, “Petru şi Pavel”. Cum să iei banii de pe o astfel de melodie?

Jurnalul Naţional: Unde ai avut cel mai mare succes?

Dida Drăgan: În Germania. La un moment dat am făcut şi un complex: de ce mă adoră nemţii?; de ce nu mă plac ai mei, în ţară?; de ce sunt o artistă populară? Un timp am crezut că mă aplaudă pentru că eu cânt toate cântecele mele în limba germană. Ştii ce s-a întâmplat? Peste doi ani am schimbat şi am cântat “Maria neichii Marie” în limba română. Şi alte balade româneşti. Şi s-a întâmplat că s-au sculat în picioare şi că au aplaudat serios. Stăteau în picioare ca lumânările şi urlau de parcă voiau să iasă din pielea lor.

Jurnalul Naţional: Ciudat! Credeam că nemţii nu sunt un public sensibil, dară-mi-te să fie mişcaţi la balade populare româneşti!

Dida Drăgan: Nu-i linişteam cu muzica mea. Îi nelinişteam. Tremura fibra. Era straniu. Ei erau atât de legaţi sufleteşte de mine, mă ridicau sus, în nori, şi în Ro­mânia mă întreabă lumea dacă mai cânt. Aici, în ţară, nu am avut aceeaşi căutare!

Jurnalul Naţional: Care este cel mai mare dar pe care l-ai ­pri­mit de la Dumnezeu?

Dida Drăgan: Copilul – Florin. Un dar de la Dumnezeu. Minunea vieţii mele. Ca să-l aduc pe lume am stat la Spitalul Elias în pat nemişcată opt luni. Eram deja singură, aveam datorii la ARIA uriaşe – nu mai mun­ceam, nu mai cân­tam. Nu era prea roz. Dar dacă Dumnezeu vrea să te ajute, o face. Într-o zi, Nina Hagen, marea cân­tă­reaţă din Germania, m-a sunat şi mi-a spus că a aflat nu ştiu de unde că voi avea un copil. Şi a avut grijă de mine, eu cea imobilizată la pat şi care nu ştiam cum o voi scoate la capăt. Opt luni şi patru zile m-am luptat cu viaţa. A meritat. Nu ve­deam lumina decât prin geam unde se profila Mă­năs­tirea Caşin. Nimeni n-a crezut că am să rezist.

“Cântam la cel mai mare teatru – Friedrichstate Palace. Era un vis. Şi eu eram acolo o mare vedetă. Cântam cu două cântăreţe uluitoare, talentate, strălucitoare, bogate – Veronica Fischer şi cu teribila Nina Hagen. Ele erau cele mai uimite că de ce nu părăsesc România şi să devin o regină acolo, în Germania”

“Peste doi ani am schimbat şi am cântat «Maria neichii Marie» în limba română. Şi alte balade româneşti. Şi s-a întâmplat că s-au sculat în picioare şi că au aplaudat serios. Stăteau în picioare ca lumânările şi urlau de parcă voiau să iasă din pielea lor”

Dida Drăgan