Drăguş, mărturii peste timp

O comoară de documente şi de fotografii despre oameni şi locuri de ieri. Despre obiceiuri, despre port, despre grai, despre statornicie.

Comuna Drăguş a fost întotdeauna în atenţia specialiştilor Muzeului Satului, mai ales că una dintre gospodăriile transferate în 1936 la înfiinţarea acestui important aşezământ provine din acest sat. Dimitrie Gusti a descris Drăguşul, dar şi celelalte sate care au constituit obiectul studiilor sale sociologice, în cele mai mici detalii, folosind note de teren, imagini din sat sau de la diferite manifestări din viaţa comunităţii.

Profesorul Gusti a mers la Drăguş. I-au fost alături echipe de monografişti care au înregistrat cântece şi obiceiuri, realităţi sociale, dar şi fotografi care au surprins momente unice din viaţa comunităţilor rurale. Sunt mărturii a ceea ce a fost odinioară satul românesc autentic.

Cum arăta pe atunci Drăguşul? Dimitrie Gusti a surprins totul, în cele mai mici detalii cuprinse în desene, în hărţi, imagini inedite, fişe de teren. Dr. Paula Popoiu a cuprins însemnările profesorului Gusti în volumul: "Drăguş, după 80 de ani de la prima campanie monografică". Nimic nu era realizat la întâmplare. Societatea era studiată ca pe o "unitate". "Profesorul solicita participanţilor la cercetările monografice să studieze fiecare aspect al vieţii sociale, în corelaţie cu celelalte", se arată în lucrarea amintită.

Când Dimitrie Gusti şi echipele de monografişti au sosit la Drăguş, au găsit aici un sat cu "uliţe" largi, cu şanţuri de ambele părţi, locuite în trecut de boieri şi "hudiţe mai mici", mai sucite, fără şanţuri, pe care îşi clădiseră case ţăranii care lucrau pământul, cultivând în special cartofi, secară şi grâu. Specific locului, drăguşenii îşi construiau casele din bârne cioplite şi din zidărie, pe care le acopereau cu paie.

Doar în centrul satului se regăseau locuinţe din cărămidă, după modelul săsesc. "Casa avea, de regulă, acelaşi plan, cu o cameră, tindă, celar şi rareori mai multe încăperi. Construcţiile erau ridicate pe un soclu de piatră, aveau pridvor şi ferestre mici, cu obloane din lemn. Puţinele elemente decorative sunt concentrate la portiţele din lemn, sub forma unor motive cioplite, figurând invariabil crucea, glastra cu flori şi steluţa. (...) Cea mai mare densitate a caselor - arată dr. Paula Popoiu - se întâlneşte în centrul comunei, pe străzile de legătură cu localităţile învecinate. În această zonă sunt amplasate şi cele cinci cârciumi, dintre care una este cooperativă, anexă a băncii populare.

Comuna avea în momentul desfăşurării cercetărilor trei biserici: două din lemn - una unită, părăsită, cealaltă ortodoxă, construită în 1670, părăsită de asemenea în anul 1892, când s-a construit biserica cea mare, de zid. De-a lungul râului Drăguş funcţionau trei mori şi două joagăre, iar în afara satului, două cărămidării; pe o deviere a apei din Vâlcea se găseau topilele pentru cânepă folosite în întreg satul."

TOVĂRĂŞII
Bine organizaţi, în 1911, la iniţiativa preotului Solomon I. Făgărăşanu, la Drăguş este înfiinţată o bancă populară numită iniţial "Însoţire de credit", apoi "Drăguşana", precum şi o cooperativă de consum şi o alta de producţie, bazate pe tovărăşii, în special pentru exploatarea joagărelor.
Cum erau pe atunci drăguşenii, gospodarii locului? Dimitrie Gusti a inclus în dosarele rămase drept mărturie însemnările personale şi ale colegilor cercetători.

Cum sunt "zugrăviţi" cei mai respectaţi oameni ai satului şi care sunt criteriile? În lumea satului, totul ţine de moralitate şi de lipsa viciilor. Iată ce notau cercetătorii Silvia Dumitrescu şi P. Andrei în dosarul întocmit pe această temă. Răspunsurile aparţin membrilor comunităţii: "Dacă bea, nu-i fruntaş, beutura nu-i lucru de fruntaş...

Pentru că e beutor popa, de n-ar fi popă, n-ar fi fruntaş deloc"; "Fruntaşul e om cu judecată bună, serios, să nu fie răzbunător, răutăcios, dar să mai ţină seama de societate, nu numai de interesele personale"; "Fruntaş în sat e cel care face ceva şi pe vorba lui se pune preţ" sau "Orice l-ar întreba, ştie să-ţi dea un sfat bun". "Sunt bine văzuţi că sunt săritori, când are unul un necaz, îi ajută când se face o fântână pentru binele satului. Vorba lui se poate ţinea, ei sunt mai iertători şi mai de omenie."

Pe de altă parte, familia şi neamul din care se trage un drăguşean sunt de mare importanţă: "Nu prea sunt fruntaşi de neam rău", iar lipsa copiilor este privită ca un cusur. 

 

În timpul iernii, bărbaţii aveau chiar şi un club, denumit al husarilor, după numele străzii pe care locuiau toţi participanţii. Nu era o organizaţie oficială, iar membrii săi erau doar bărbaţi căsătoriţi care se întâlneau după înserat, între orele 7:00 şi 12:00 la trei gazde, şi nu oricum, ci "cu rândul". Aici se punea "ţara la cale". Se citeau ziarele, se sfătuiau cu cine să voteze, se făcea multă politică. Citeau tot ce le cădea în mână şi se mulţumeau cu orice frântură de gazetă, chiar dacă mai cuprindea doar câteva pagini sau dacă era veche de câteva săptămâni.

"Sărăcia era că nu aveam regulat ziare - câteodată aveam două-trei - altădată nici unul. Umblam prin toate părţile după gazete ca să vedem ce mai e nou." "Toate gazetele ne plac nouă şi toate sunt nouă, chiar dacă sunt de trei săptămâni." Nu întotdeauna înţelegeau, dar descurcau "iţele" problematicii, dându-şi, fiecare, cu părerea. Timp de nouă ani au avut şi o orchestră în cadrul clubului, desfiinţată ulterior.

În asociere au cumpărat o maşină de treierat. De la ei a pornit iniţiativa asociaţiilor cu maşina de îmblătit. Erau însă criticaţi de sătenii care se întâlneau la cârciumă. "Husarii" nu erau agreaţi, pentru că fac politică, fiind consideraţi neam de iobagi.

Dacă adulţii aveau îndeletniciri precise, copiii, la rândul lor, aveau jocuri care mai de care mai năstruşnice, pe care le puneau în practică pe câmp, în timp ce se aflau cu vitele la păscut, sau pe uliţă, în zilele de sărbătoare. Jocurile se organizau... "cu cei din jurul nostru şi cu vecinii. Cu cei din capul satului nu ne jucăm că ne ocară ei şi nu ne place. Sunt aleşi cei care joacă mai bine şi ne sunt prieteni".

Cum se jucau copiii pe atunci? Aveau jocuri specifice: de-a prinselea, de-a pituluşu, scroafa, de-a mingea, de-a hoţii şi poliţiştii, de-a lupu' şi mielu' etc. Cum nimic nu era întâmplător în vatra satului, chiar şi la joacă existau reguli precise. Cei mari nu prea se jucau cu cei mici, cei din sus, de pe alte uliţe, cu cei din josul satului, fetele aveau îndeletniciri aparte. Băieţii mari păzesc vitele, cei mici merg cu gâştele şi cu porcii pe ogoare. Iarna se formau cete pentru colindat, nici de această dată la întâmplare, ci după reguli bine definite: cei mari "merg irozi", copiii - cu steaua. Irozii colindă tot satul şi nu sunt admişi în rândurile lor copii mai mici de clasa a VI-a.

"Cu steaua ne alegem noi, care vrem - câte doi - unul merge cu băţul şi cu desagii, celălalt cu steaua". Zăuritul e organizat în noaptea de Anul Nou. "Atunci merg mai mulţi copii, câte cinci-şase, unii cu bicele, unii cântă, unul cu clopotul. Zăuresc mai ales la crâjme şi la rude, la ăia care e mai bogaţi."

Şcoala a avut o mare importanţă în comuna Drăguş, ţinând multă vreme de biserică. Localnicii care nu-şi trimiteau copiii la şcoală erau pedepsiţi, Legea Învăţământului prevăzând contravenţii usturătoare pentru cei în culpă. Pe de altă parte însă, grupaţi în jurul monografiştilor, sătenilor li s-a descifrat alfabetul. Au învăţat să buchisească literele care până atunci reprezentau pentru ei o necunoscută şi, chiar dacă n-au reţinut mare lucru, au ştiut din acele momente cum să se iscălească şi şi-au văzut mai departe de viaţa de zi cu zi, de obiceiuri şi de griji, pentru că, spuneau unii localnici, "munca te face fruntaş, iar nu cartea", contrazişi de alţii care susţineau că "învăţătura îl face pe om fruntaş chiar dacă are avere sau nu are". Aşa că... bacii şi-au văzut de stâne, femeile de gospodării şi de datinile străbune, copiii de îndatoririle lor.

SUPRAVIEŢUIRE
Fapte de zi cu zi din lumea satului Drăguş, totul a fost notat în detaliu de Dimitrie Gusti. Rezultatele cercetărilor sociologice iniţiate în 1936 la Drăguş, de întemeietorul Muzeului Satului Românesc de la Şosea, au fost păstrate cu greu în arhivele muzeului, singura instituţie care a supravieţuit peste vremuri şi timp. În vremea regimului comunist, întreg patrimoniul Institutului Social Român, desfiinţat pe motiv că sociologia era considerată o ştiinţă burgheză, iar cercetările sociologice inoportune, arhiva cercetărilor monografice efectuate de echipele pluridisciplinare, inclusiv arhiva fotografică, a fost distribuită mai multor instituţii, în cele mai multe cazuri condiţiile de depozitare lăsând de dorit.

"Dacă arhiva de cercetare de la Fundu Moldovei publicată în anul 2008 s-a păstrat în condiţii mai bune, aceea de la Drăguş este incompletă şi aflată în mare parte în stare de conservare precară, urmând să fie restaurată treptat, apoi depozitată conform regulilor. De altfel, pentru a putea fi consultate, filele au fost mai întâi fotografiate cu grijă pentru a evita accentuarea deteriorării", spune dr. Paula Popoiu, directorul Muzeului Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" în prefaţa volumului "Drăguş, după 80 de ani de la prima campanie monografică".