"Binefăcătorul" Stalin

După ce istoriografia comunistă a devenit naţionalistă, sovieticii au fost prezentaţi ca ocupanţi. Stalin îi vorbea mai de rău ca românii!

După ce istoriografia comunistă a devenit naţionalistă, sovieticii au fost prezentaţi ca ocupanţi. Stalin îi vorbea mai de rău ca românii!

De la sfîrşitul războiului şi pînă în 1958, armata sovietică a fost o stranie prezenţă în România. Retrasă în cazărmi, cu terenuri şi mijloace proprii de instrucţie, subordonată exclusiv conducerii sovietice, despre ea nu se vorbea public. Însăşi iniţierea unei discuţii pe tema ei trebuia considerată de românul cu minte o "provocare". Şi evitată. Altfel, puteai ajunge lesne, în închisoare.

SEMNE DE ÎNTREBARE. Ce efective au staţionat în România? Cum era apreciată misiunea de către statul major al Armatei Roşii? Care era compoziţia trupelor? Din ce colţuri ale Uniunii Sovietice proveneau soldaţii zăvorîţi în garnizoanele româneşti? Cît dura, în general, stagiul acesta al lor? Ştiau ei unde se află oare? Căci amintiri de pe meleaguri româneşti ale vreunui fost oştean sovietic nu au pătruns încă în istoriografia noastră.

Asemenea întrebări îşi pot găsi în viitor interesante şi neaşteptate răspunsuri. Cum neobişnuit pentru reprezentarea românilor privind relaţiile de vîrf româno-sovietice este şi conţinutul stenogramei unei întîlniri pe care Stalin a avut-o în iunie 1945 cu o delegaţie a "oamenilor de ştiinţă români". În cadrul ei, Stalin se dovedeşte foarte interesat şi de purtarea ostaşilor sovietici pe teritoriul României. Dintr-o asemenea lectură, perfidul Stalin apare ca fiind mai atent la suferinţele românilor decît crema "intelighenţiei democrate" naţionale.

DISCUŢII LA KREMLIN. Conform stenogramei, timp de o oră şi jumătate, delegaţia românească a convorbit cu Stalin. Din ea făceau parte C.I. Parhon, Ion Petrovici, Andrei Oţetea, Teodor Rudenco, Alexandru Rosetti, Victor Eftimiu, oameni cu destine contradictorii în viitorul apropiat.

Din discuţii reiese că Stalin voia să afle şi să satisfacă trebuinţele culturii româneşti. Atacă însă şi subiectul relelor făcute aici de către armata sovietică, rezultînd acest surprinzător dialog:

"Stalin: Armata Roşie a provocat dezordine în România? Pentru că disciplina este foarte mare într-o armată în război, dar e greu să păstrezi aceeaşi disciplină cînd războiul s-a sfîrşit.

Parhon: Sînt cazuri, dar multe provocate de ai noştri care s-au îmbrăcat în uniforme ruseşti. Prezenţa armatei e necesară.

Stalin: Noi am fost informaţi că, în Polonia şi Iugoslavia s-au petrecut lucruri care nu sînt spre onoarea Armatei Roşii. Ar fi de mirare ca la dvs. să fi fost altfel. Ce gîndesc ceilalţi? (…) În timp de război, disciplina a fost foarte tare, dar în timp de pace, disciplina cade.

Petrovici: Comandanţii sovietici au bunăvoinţă şi doresc mult să ţină ordinea şi disciplina. Din nenorocire sînt şi elemente care în diverse ocazii produc dezordine. Populaţia este convinsă de aceasta. Aceste dezordini creează dificultăţi ARLUS-ului şi mişcării de democratizare a ţării. Cred că comandanţii ar putea să fie mai severi (…)

Stalin: Dar trebuie să mi se spună totul, ca să iau măsuri. În Polonia mi s-au plîns, în Iugoslavia la fel. Nu se poate ca în România lucrurile să fie clare. Cu cît veţi spune mai mult adevărul, cu atît va fi mai bine.

Oţetea: La Iaşi  a fost o situaţie gravă pînă în decembrie, dar incidentele au fost semnalate autorităţilor ruseşti, încît s-au luat măsuri. Incidentele au încetat."

ELEMENTE VICIOASE. În lectura cuiva care nu-l "cunoaşte" pe Stalin, spusele sale pot trece drept întruchiparea bunelor intenţii. "Trebuie să ştiţi că avem 11 milioane de oameni sub arme şi că nu toţi sînt sfinţi, zice generalissimul. Sînt elemente vicioase contra cărora luptăm. Am pus această întrebare pentru a lua măsuri contra acestor elemente vicioase."

Fostul ilegalist şi viitor ambasador în China, Teodor Rudenco, îi taie însă elanul de "arhanghel al dreptăţii". Nu oştenii sovietici fac rele, contrazice Rudenko. "Reacţiunea" din România este aceea care pretinde că elemente ale Armatei Roşii produc tulburări. Ca s-o compromită, "reacţionarii" români se îmbracă în uniforme sovietice şi săvîrşesc jafuri, violuri şi scandaluri.  

"Am vorbit o oră şi un sfert, încheie Stalin. Sînt fericit că am avut ocazia să stăm de vorbă. Am făcut puţin pentru România." Onoraţii intelectuali români – aşa cum menţionează chiar  documentul – "protestează". Stalin are însă ultimul cuvînt: "Am făcut război".
Va fi zîmbit ori suspinat ipocrit pe acest final? Documentul nu menţionează. Iar "oamenii de ştiinţă" români n-au mai avut motivaţie adecvată pentru a-şi aduce aminte, mai tîrziu, de situaţia în care fuseseră apărătorii "elementelor vicioase" ale Armatei Roşii în faţa lui Stalin.

Reclamaţie către partid

În 1945, fostul ilegalist Nicolae Goldberger, ajuns prim-secretar al Regionalei PCR Cluj, se adresează CC al PCR cu o informare asupra "legăturilor negative" cu comandamentele sovietice din oraşele Dej şi Cluj. Comandantul sovietic, maiorul Basiev – raportează Goldberger superiorilor săi pe linie de partid – consideră că "Partidul nostru este obligat să stea la dispoziţia comandaturii cu toate maşinile, şi nu o dată a fost cazul cînd  munca noastră de partid a fost întîrziată pentru că maşina noastră (deşi are toate documentele în regulă) a fost luată, trimisă în toate părţile, pînă şi la Viena, fără întrebare şi consimţămîntul nostru". Mai grav încă – semnalează Goldberger abuzurile "fraţilor mai mari" – grînele sînt lăsate să putrezească în gară la Dej. Fără îndoială că e vorba despre cerealele din contul datoriilor de război. Însă "circulă zvonul că tov. Colonel Comandantul Comisiei Aliate de Control din judeţul Someş este cointeresat în fabricarea spirtului de Gherla".

Pedeapsă sovietică

În "Disciplina dezordinii" (Maşina de scris, Bucureşti, 1998), Titus Popovici relatează o întîmplare neobişnuită pentru şablonul prin care este descrisă ocupaţia sovietică. În satul arădean Mişca, văduva Marta lui Blodor, s-a dus să se plîngă comandantului sovietic local: soldaţii încartiruiţi la ea acasă îi împrăştiau fînul din căpiţe. Ofiţerul i-a cerut liceanului Popovici să-i traducă.

A mers apoi în gospodăria reclamantei şi a ordonat adunarea soldaţilor sovietici şi sătenilor din Mişca. Sentinţa pronunţată de la masa scoasă în curte, de către "tribunalul militar" instituit pe loc, a fost imediat pusă în execuţie. Comandantul a smuls decoraţiile şi epoleţii soldatului găsit vinovat şi l-a împuşcat.

Avea şi el o mamă! – s-au îngrozit sătenii. De ce-l omorîseră aşa? – a tradus "translatorul". "În primul rînd pentru imaginea Armatei Roşii,  a răspuns comandantul. Muncitorii şi ţăranii din ţările pe care le eliberăm trebuie să vadă în Armata Roşie principalul lor sprijin împotriva propriilor exploatatori. În al doilea rînd a fost necesar pentru a menţine trează, în sufletul ostaşilor roşii, ura, dispreţul şi sentimentul că ei sunt diferiţi de duşman, chiar dacă voi sunteţi foştii duşmani".

Folosul hoţilor

O întîmplare de felul celor netrecute în cărţile de istorie mi-a relatat şi inginerul Mircea Florescu. Fiu de ofiţer, dl Florescu a copilărit la Brăila unde soldaţii sovietici au apărut în număr mare în vara lui 1944.

După obiceiul din vechime al darului ce-l fac, după victorie, comandanţii soldaţilor, autorităţile locale au fost obligate să închidă ochii la abuzurile soldaţilor sovietici. Cînd s-a decis cantonamentul în oraş, "libertatea" s-a isprăvit, ruşii fiind zăvorîţi în cazărmi ca pretutindeni în ţară.

Hoţii oraşului s-au grăbit să tragă folos însă din reputaţia ocupanţilor. Au făcut rost de echipament sovietic, au învăţat "vocabularul" potrivit "ocaziei" şi... au trecut la "jaf organizat". La Brăila însă, majoritatea au fost prinşi atunci şi împuşcaţi, fără judecată, sub pretextul fugii de sub escortă.

În epocă, plîngerile românilor despre comportamentul trupelor sovietice de ocupaţie nu s-au făcut auzite. Largă difuzare (chiar printre istoricii americani şi occidentali) a avut, în schimb, presupusa exclamaţie a  ministrului sovietic de Externe, V. Molotov, cu privire la viciul hoţiei... la români! "Acesta nu e un popor, ci o profesie!", ar fi zis el, chipurile, despre români!