Erau născuţi ca să dureze

Când vorbim despre Doina şi Ion Aldea-Teodorovici nu putem să nu ne gândim la marele prieten al lor şi al Basarabiei, poetul Adrian Păunescu.

Când vorbim despre Doina şi Ion Aldea-Teodorovici nu putem să nu ne gândim la marele prieten al lor şi al Basarabiei, poetul Adrian Păunescu.

Amintirile poetului despre cei doi sunt proaspete ca fructul pârguit la lumina unei iubiri de care abia te-ai despărţit în zori.

Jurnalul Naţional: Au trecut, iată, 16 ani de la teribilul accident al soţilor Doina şi Ion Aldea-Teodorovici. Cât de vie a rămas în memoria dumneavoastră dimineaţa în care aţi primit vestea tragică a morţii lor?

Adrian Păunescu: Lucrurile pe care le-am aflat atunci mi-au rămas imprimate foarte viu în memorie. Nu pot uita nici un amănunt legat de plecarea Doinei şi a lui Ion. Sigur că moartea clasicizează. Într-un fel erau priviţi Doina şi Ion înainte de acea nenorocire, altfel după aceea. Au venit din Chişinău, unde luptau pentru integralitatea şi intergritatea Basarabiei, pentru că ei credeau în integralitatea culturii române, şi au venit la Bucureşti şi au luat-o de la început cu statutul de debutanţi.

S-au dus la nişte festivaluri, inclusiv la Mamaia, şi n-au fost lăsaţi să cânte. Le-a făcut loc în recitalul ei (şi trebuie spus), spre cinstea ei, Mirabela Dauer. Dar fapt e că Doina şi Ion n-au avut parte de o primire fraternă la Bucureşti, erau înjuraţi în ziarele epocii urât, erau făcuţi KGB-işti, bolşevici, erau atacaţi pentru că ţineau cu legitimitatea ţării, pentru că îl respectau pe Ion Iliescu, pentru că aveau cuvinte calde pentru guvernul de atunci de la Bucureşti, guvern care le dădea senzaţia că e mai pus pe fapte pentru poporul său decât guvernele de la Chişinău. Şi au murit nedreptăţiţi. N-aveau măcar un spaţiu, din partea autorităţilor noastre, în care să repete. Au primit o sală de repetiţii de la Nicolae Badea şi le-a oferit un apartament pe care să-l poată folosi, fără să plătească chirie, omul de afaceri, patriotul Matei Vintilă. Iar ei aveau următorul statut civil: se bucuraseră de sprijinul lui Alexandru Bârlădeanu, Dumnezeu să-l ierte, şi de ajutorul intelectual al lui Virgil Măgureanu, care a avut o atitudine corectă şi curajoasă faţă de intelectualii din Basarabia veniţi la Bucureşti şi s-au bucurat, nu pot să n-o spun, de toată dragostea şi disponibilitatea mea faţă de basarabeni. Închipuiţi-vă că eu – noi – am primit vestea tragică aici, în Strada Dionisie Lupu nr. 84, pentru că ei aveau pe buletinele lor adresa mea. Ca să poată ocupa un spaţiu în Bucureşti, aveau nevoie de o adresă.

Erau ai noştri

I-aţi înfiat cum s-ar spune…

Da, pe toţi basarabenii, şi pe Grigore Vieru, care şi acum mai primeşte corespondenţă pe adresa mea. Iar Doina şi Ion au murit cu adresa aceasta. Am fost anunţaţi ca şi cum ar fi murit cineva din familie. Şi în realitate aşa şi era. Parcă erau ai noştri, mai cu seamă că, în seara anterioară plecării şi morţii, Ion a venit până în Dionisie Lupu, la Andrei, la fiul meu, pentru a-i cere nişte bani împrumut, căci nu aveau, voiau să pornească o afacere, o duceau greu. Nu pot să povestesc toate amănuntele acestea oribile. Nici la înmormântare nu m-am putut duce, s-a dus Carmen, soţia mea. Ea a însoţit tot puhoiul de lume care i-a dus pe ultimul drum. Rămâne şi acum semnul de întrebare cu privire la felul în care au murit şi la circumstanţele reale ale accidentului...

Am auzit că atunci când aţi fost cu soţii Aldea-Teodorovici, cu domnul Grigore Vieru în Transnistria, pe front, s-a întâmplat ceva extraordinar: chiar şi soldaţii separatişti i-au ascultat cântând, n-au mai tras... Povestiţi-ne cum a fost.

Am fost cu o echipă bogată în Transnistria, în primul rând m-am dus la preşedintele Moldovei, Mircea Snegur, şi i-am spus că vreau să merg în Transnistria. El mi-a spus că este o nebunie, cum să merg acolo? În ziua anterioară fusese aruncată în aer o maşină a Televiziunii din Chişinău. E mare pericol, îmi spunea el. I-am răspuns că pericol, nepericol, trebuie să merg acolo, că e datoria mea de conştiinţă să mă duc. Tata, la vârsta mea, fusese pe frontul acesta şi s-a întors înfrânt. Grigore, dragul de el, a încercat să mă potolească: Gândeşte-te că vor trage în tine, să nu mergem, mi-a zis, pe tine pot să te şi nimerească!... Dar am mers: Grigore, Doina, Ion, Andrei, Carmen şi eu. Ni s-a atras atenţia înainte să intrăm în Transnistria să nu vorbim de România, despre români, pentru că soldaţii sunt furioşi. De fapt, era supărarea că România nu-i ajută pe oamenii de acolo şi luptau fără armament de calitate, nu aveau mijloace să lupte, unii dintre ei erau chiar desculţi. Noi am creat o asemenea stare, eu asta am făcut în întreaga mea viaţă – am creat compatibilităţi. De încăierat oamenii e uşor, mai greu e să-i facem să fie uniţi. Şi sunt memorabile scenele de pe TAB, cu soldaţii purtând la baionetă flori, ca în cântecul pe care aveam de altfel să-l cântăm, în ciuda indicaţiilor de a nu vorbi despre România: "Treceţi batalioane române Carpaţii!". Doina, Ion şi Andrei, însuşi extrem de marcat de ce vedea, au cântat extraordinar şi cântecul "Când s-o-mpărţit norocu’". Un cântec foarte iubit şi în Basarabia, şi în Transnistria. Le-am zis atunci: Uitaţi-vă şi dumneavoastră cât de legate ne sunt inimile prin aceste cântece, ca dovadă că sunteţi fraţi! Era în mai, se desfăşura întâlnirea sub nişte pomi cu fructele în pârguire şi am primit vizita adversarilor. Ei, când au văzut soldaţii transnistreni aşezaţi pe taburi cu spatele la frontul de luptă, care încetase cu câteva minute înainte – aşezaţi aşa ca nu cumva să tragă cineva în noi (ne apărau), aceşti adversari au venit la noi şi ne-au adus cireşe, au cântat cu noi, a fost ceva nemaipomenit! Pentru ca a doua zi să aflăm că au fost convocaţi din nou la război şi să se omoare între ei. Zilele acelea au fost definitive pentru biografia noastră şi ţin minte curajul prietenilor noştri în faţa primejdiei şi implicarea lor în această bătălie pentru renaşterea şi unitatea naţională.

Am putea să îi trecem pe Doina şi Ion în cartea de istorie între personajele care au reuşit să trezească în basarabeni conştiinţa naţională?   

Fără îndoială că da! Ziceam că moartea clasicizează gesturile oarecum nestăpânite ale tinereţii. Gândiţi-vă că mulţi dintre eroii deja clasici ai istoriei noastre au murit mai tineri decât aveau să moară Doina şi Ion. Şi nu ne va împiedica nimeni şi nimic să-i considerăm pe Doina şi Ion drept pioni importanţi în bătălia pentru reunificarea ţării. Ei au avut un rol excepţional în trezirea conştiinţei fiinţei naţionale a fraţilor lor. Aşa cum şi marele lor învăţător, Grigore Vieru, la fel şi Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Leonida Lari s-au implicat cu vieţile lor şi au adus  Basarabia mai aproape de ţară. Doina şi Ion, prin jertfa lor, prin nedreapta lor moarte, şi-au plătit impozitul de suferinţă şi chiar mai mult decât atât, pentru a fi în cartea de istorie a României.

Sunt atacaţi

Oare astăzi, cei din Basarabia îşi dau seama de lucrul acesta? Pentru că mai sunt încă articole în presa basarabeană scrise în defavoarea lor.

Trebuie spus că, după anii de iubire spontană a regăsirii, după anii de entuziasm pentru regăsire, forţele retrograde, neo-imperiale, s-au retranşat şi reorganizat. Apar tot felul de ticăloşii în unele pagini din presa basarabeană. Apar tot felul de atacuri de o violenţă şi o mârşăvie îngrozitoare, în ziarul Moldova suverană, care este un oficios al bolşevicilor, şi unde un nenorocit care zice că a lucrat în Serviciul de Informaţii Externe al României face execuţii publice cu o răceală de cuget şi cu o neruşinare pe care nici măcar stăpânii lui nu le au.

Probabil este acela care a zis despre domnul Grigore Vieru că este un terorist...

Acela e! Un slugoi ordinar. O conştiinţă de cârpă. Un trădător. Şi ar trebui ca autorităţile de la Bucureşti să vadă cine e, inclusiv Seviciul de Informaţii Extrene, şi să ne spună şi nouă cine e autorul acestor atacuri fără închipuire la istoria României şi la valorile ei, la personalităţile României. Şi când zic valorile României înţeleg şi ale Basarabiei. Pe Dabija, pe Doina şi Ion, pe Vieru, pe toţi îi atacă acesta. Ca ultimul inspector criminal de cadre al stalinismului. Faptul că pe Doina şi Ion continuă să îi atace antiromânii arată că ei n-au murit, că pe nenorociţii aceia îi doare cântecul lor. Cântecul lor care este preludiul şi sufletul viitoarei noastre regăsiri. În numele dragostei pe care le-o port lor şi basarabenilor eu trebuie să spun că nu îmi închipui sfârşitul vieţii mele fără evenimentul mult aşteptat al reunificării şi eu cred că va mai exista un 1 Decembrie al neamului românesc. Un 1 Decembrie care să cuprindă şi un Martie ca şi acela în care Basarabia a deschis şirul de gesturi prin care România a devenit Întreagă. Doina şi Ion mai au foarte multe de spus în istoria viitoare a relaţiilor româno-române.

Ar fi extraordinar să putem trăi un asemenea moment...

Dacă se vor mai naşte oameni ca ei, ca Vieru, ca Dabija, şi ca toţi oamenii de valoare, căuzaşii jertfelnici ai unităţii naţionale, nu se va putea să nu ne regăsim.

Dacă ar mai trăi astăzi, ce ar face ei, cum ar cânta Doina şi Ion, ar continua în felul în care au început?

Nu cred că la ei s-ar pune problema schimbării de registru, ei n-au lucrat înlăuntrul unei mode. Ei şi atunci se situau în afara curentului. Gândiţi-vă că, în 1991-1992 patriotismul părea desuet, nu se mai punea problema unei arte identitare, visul frumos al reunificării europene traversa clipele lui de prospeţime şi părea că toate se vor rezolva prin universalizarea mesajului. S-a dovedit între timp că lucrurile sunt mai complicate şi nu trebuie acceptat sub această mască a universalizării – universalizare necesară dar nu aşa cum s-a făcut – nu trebuie acceptat un nou imperialism. Fiindcă universalizarea artei naţionale nu trebuie făcută pe verticală, cu o cultură sau două sus, şi dedesubt – obediente – culturile celorlalte ţări, cu pierderea limbii, a specificităţii naţionale, care ne face să ne considerăm oameni şi nu animale în parcul zoo. Atunci, în acea perioadă romantică, naivă, a încrederii în europenizarea urgentă şi forţată, Doina şi Ion făceau artă naţională. Nu cred că ar face altceva azi, când s-au acutizat problemele artei identitare, când s-a văzut că există şi multă înşelătorie în această evaporare a identităţilor şi că nu pe calea deznaţionalizării se ajunge la reala universalitate, ci pe calea esenţializării mesajului naţional. Nu e totuna să fii universal renunţând la tine însuţi cu a fi universal conservând din identitatea ta ce e mai semnificativ şi în măsură să îmbogăţească mesajul unificator. Ei erau născuţi pentru a dura, nu erau obsedaţi de mode, nu erau supuşi vremelniciei, şi sunt convins că ar fi adâncit mesajul lor naţional. Vă dau un exemplu, există câţiva artişti sârbi care au forat adânc în solul lor, culturii lor folclorice şi au uimit întreaga lume. Marele Tudor Gheorghe, făcând acelaşi lucru. Doina şi Ion au făcut şi ar fi făcut acelaşi lucru, căutând în adâncul fiinţei româneşti. Cultul unităţii europene se bazează pe cultul diferenţierii.

Astăzi nu mai vedem pe nimeni care să facă ceva asemănător cu ceea ce au făcut ei în privinţa Basarabiei...

Mai sunt, dar nu-i cunoaştem noi. Nu mai comunicăm. Astăzi suntem mai liberi ca oricând şi mai iresponsabili ca oricând. Nu avem nici un fel de ştire despre noile mişcări care au loc în cultura din Basarabia. Nu ştim ce este la Cluj, la Timişoara, la Constanţa cu adevărat...

Oare de ce se întâmplă aşa?

Există împuţinare prin izolare şi există împuţinare prin vacarm. Noi ne-am izolat prin varcarm. N-avem nici un fel de sistem naţional de valori, nu mai există reviste de cultură în centrele istorice ale ţării, nu mai există comunicare cu revistele din Basarabia. La Chişinău sunt publicaţii care se bat pentru cauza naţională pe care noi nu le ştim. Literatura şi Arta este una dintre aceste publicaţii. Aici, aşa cum ar trebui, ea nu ajunge, decât din întâmplare, dacă vine un turist basarabean şi o are în geantă. Prin diluare, s-a distrus solidaritatea care ne-ar fi dat forţă şi de aceea nu ştim ce artişti au preluat rostul Doinei şi al lui Ion. Sunt însă convins că vom depăşi această scarlatină şi vom deveni oameni şi nu roboţi.

Cu fiul lor, Cristofor, aţi ţinut legătura?

În toată această perioadă. El a şi cântat în cenaclul nostru. Am ţinut legătura şi cu mama Doinei, doamna Marin, ei fac festivalul "Două inimi gemene". Cristofor şi doamna Marin au venit aici în fiecare octombrie. Anul trecut a fost un moment comemorativ emoţionant la locul unde s-a întâmplat nenorocirea. Au fost preoţi, scriitori, oameni de cultură, ţărani, am cântat, am recitat, am plâns... Pentru că deşi trecuseră 15 ani de la moartea lor, ea parcă în zorii zilei se întâmplase. Să vedem ce e de făcut anul acesta. Datorită solidarităţii frăţeşti a unor oameni adevăraţi şi datorită bunicilor lui, Cristofor are un apartament în Bucureşti. Am pierdut doi oameni extraordinari, dar, aşa cum în mod cinic, şi din păcate drept, spune Hegel despre Socrate – ei sunt ce sunt abia prin felul deznodământului. Eu ştiam cine sunt ei, Grigore Vieru ştia şi nu puţini sunt cei care îi preţuiau, dar pentru cei mai mulţi ei au devenit ceea ce sunt acum abia prin felul în care au murit. Moartea i-a clasicizat. Unde nu e valoare, clasicitatea durează zile, dar, în ceea ce îi priveşte, ne dăm seama, o dată cu trecerea vremii, că au fost fenomenali şi durabili. Au fost ai unei Românii Întregi.