Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Publicul pleca de la spectacole cu ochi lucitori, pregătiţi să asculte muzică, să meargă la dans sau să facă dragoste...
Publicul pleca de la spectacole cu ochi lucitori, pregătiţi să asculte muzică, să meargă la dans sau să facă dragoste...
În stagiunea 1988-1989, la Teatrul Bulandra s-a pus în scenă
piesa lui Lope de Vega “Cîinele grădinarului”. Regizor Florian Pittiş. Florian
Pittiş semna versiunea scenică a acestei piese şi tot el juca rolul principal.
Atunci a cîştigat Moţu publicul teenagers – rămînînd pentru totdeauna idolul
lor. A fost un moment al commediei dell’ arte, una dintre obsesiile lui Moţu
după ce văzuse spectacolul lui Giorgio Strehler cu “Teatrul Piccolo di Milano”.
Moţu adusese în spectacol un ansamblu de manifestări umane – un underground
cultural. Din pofta de viaţă a regizorului transmise prin intermediul actorilor
care cîntau, dansau, făceau echilibristică. Era o linie de tinereţe voioasă.
COLAJ RIGUROS. Moţu
conducea pe scenă rockul, strada, cotidianul, gluma, bîrfa benignă – şi făcea
un colaj riguros cu muzică şi plastică. Au fost colate elemente din muzica “disco”,
“punk”, “hippy”, “heavy metal”. A fost o experienţă bine gîndită şi pasionată.
Textul era abordat ironic, persiflant, de aici a venit şi reacţia criticilor
care “l-au ars pe rug”. Moţu era un om bun şi mai ales un artist generos.
Pentru “el” era important publicul. El trebuia să rîdă şi să se bucure, să se
uimească. Era ca o plimbare într-un bazin. Se mai vedeau în spectacol şi alte
influenţe decît Strehler sau Moretti. Erau obsesii rămase de la spectacolul
fantastic al lui Liviu Ciulei cu Elisabeta I. Adică făcuse mutaţia asta – o
trupă de actori care improvizează şi impresionează!
NOBLEŢE. Era
Oximoronul – o nobleţe kitschoasă sau un kitsch princiar. Coloana sonoră era de altfel
semnată de Sorin Chifiriuc.
Era un spectacol prin care Moţu se exprima şi-l reprezenta în tot ce avea el mai bun şi mai special. Echipa de actori se comporta de parcă l-ar fi aşteptat de-o viaţă. Toţi erau tineri, frumoşi, histrioni, entuziaşti, spontani, fără nici un fel de mîzgă depusă. Ei se numeau: Emilia Popescu, Marcel Iureş, Oana Pellea, Manuela Ciucur, Doru Ana.
Actorul total, actorul clovn, actorul-mim, actorul dansator – asta au fost ei. Un tratat de comedie, o chemare a tinerilor spre arta teatrului, era în anii aceia “ceva” în aer. Se pregătea “ceva” – comedia arăta oboseala celulei nervoase. Ce ţin minte e că erau sălile arhipline şi hohotele de rîs erau aşa de la unison, încît părea un cor care făcea vocalize.
Citește pe Antena3.ro
CREZ ÎMPLINIT.
Unicul Moţu cu doi de “t”. Aşa îl alintă Dan Nuţu pe Florian Pittiş. Aşa va rămîne
în sufletul său. Pentru totdeauna. “O claie de păr cîrlionţat, un trup
imposibil de flexibil şi o minte altminterea. Ce voia să facă făcea, ce i se
spunea să facă, dacă nu îi convenea, nu făcea! De nesuportat de sincer cu sine însuşi,
avea convingeri de neclintit. A trăit cum a vrut şi a făcut ce a crezut.
Conform unor legi desenate de el, doar pentru el, şi fără să-i pese nicidecum
de gura lumii. Dar totuşi, toate executate cu intransigenţa unui profesionist
pursînge. Îţi plăcea, nu-ţi plăcea, era treaba ta, el mergea neabătut pe drumul
lui, desenat conform aceloraşi legi cu doi de «t». Şi-a considerat crezul împlinit,
sînt convins că a plecat împăcat şi senin şi cu sensul misiunii săvîrşite. Şi
zilele trec din ce în ce mai scurte şi a început deja să lipsească «one to
many».”
Învia inertul
Cu Emilia Popescu este dificil să vorbeşti despre Moţu Pittiş: Este o mare suferinţă şi “mi se pare indecent să arăt tuturor, pentru că nu e totul de vînzare. Toţi ne credem vii, arzînd pe scenă, arzînd de vii, aproape toţi ne dorim să sfîrşim pe scenă. Moţu era focul însuşi, flacără mergînd, înviind tot ce e inert, însufleţind tot ce dormitează, trezind conştiinţe şi modificînd destine. Tînăr fiind, l-a jucat pe Ariel. Tînăr rămînînd, a visat să-l zămislească pe Prospero. Îl joacă acum, dar pe altă scenă. Acolo unde există o distribuţie ideală pentru furtuna lui Shakespeare: Toma Caragiu, Gina Patrichi, Manolache Dinu... Şi-a venerat colegii şi nu-şi dădea seama că el însuşi devenise idol. Moţu ne-a arătat că visarea e un mod de a trăi, poezia – hrană, teatrul – religie. Teatrul! Îmi amintesc de «Cîinele grădinarului», din 1988. Se rupeau uşile de atîta public. «Meditaţiile Ritei» a fost în 1990 şi jucam doar cu 14 spectatori, pentru că toată lumea era în Piaţa Universităţii sau la «Trilogia Antică», semnată de Andrei Şerban. Jucam cu sala goală, cu aceeaşi emoţie şi frenezie pe care le-aş fi avut în faţa unei săli arhipline, pentru că Moţu îmi spunea: «Întotdeauna să respecţi publicul, să nu-l înşeli, pentru că în seara asta s-ar putea ca în sală să fie viitorul Eminescu». Am mai primit de la el moştenirea că cineva moare dacă nu joc eu bine şi nu mă dau cu totul: «În ziua în care n-o să mai alergi cîntînd spre repetiţie lasă-te şi fă altă meserie!».
Şi-a strigat iubirea de-o viaţă şi pasiunea pentru teatru spunînd versuri şi traducînd cîntecele lui Bob Dylan. Pentru mine, el avea supranumele de «Domn Profesor». A te certa era modul lui de a-ţi spune «te iubesc». Intransigenţa era modul lui de a-ţi arăta cît de important eşti pentru el, cît de mult te apreciază, cît de mult crede în talentul tău. Lui Moţu îi datorez destinul meu artistic. Pentru el, azi era cea mai importantă clipă. M-ar bate şi m-ar judeca pentru cum îl plîng şi-l visez şi pentru cît de neajutorată mă simt fără el. Şi cît de singură. În loc să-mi desăvîrşesc fiinţa de acum, încerc să mi-o recuperez pe cea de acum 20 de ani. Pentru că am pierdut-o. Abia cînd a plecat mi-am dat seama de asta. Niciodată nu am fost mai liberă, mai puternică şi mai talentată ca atunci cînd m-a creat el”.
Ne aducem aminte de fantasticul om de radio, de lucrul extraordinar care a fost Pasărea Colibri, de nenumăratele lucruri pe care le-a făcut profesionist şi cu strălucită dăruire, dar despre omul de teatru? Cine vorbeşte despre asta? A murit trist. A vrut să joace acel rol pentru care s-a pregătit ani în şir. N-a fost să fie nici pentru el, nici pentru noi. A murit trist, încheie şi mai trist Emilia Popescu.
