Un public VIU

Dacă aş începe cu "Folkul nu a murit!", mi s-ar părea uşor teatral şi, oricum, prea des uzitat.

Dacă aş începe cu "Folkul nu a murit!", mi s-ar părea uşor teatral şi, oricum, prea des uzitat.


Noi, cei din generaţia "în blugi", ne ferim de ridicol, avem un simţ al măsurii care dă legea în toate. Şi, totuşi, după cele două seri de Folk You!, atît cît s-a putut anul trecut, mă simt neputincioasă în a găsi altă sintagmă.
Sînt o spectatoare de folk, am crescut cu el, atunci, în anii aceia în care muzica bună era marfă de contrabandă şi nu ştiu prin ce minune muzica folk a reuşit să străbată barierele ferecate cu şapte lacăte ale regimului. A fost o perioadă lungă după ’89, cînd mi s-a părut, sau chiar aşa a fost, că folkul îşi dăduse obştescul sfîrşit. Muzica se îndrepta spre ceva ce mie îmi era străin, prea facil, prea comercial. Şi am avut multă vreme temerea că folkul s-a îndreptat şi el spre comercial, iar publicul de folk se stinge încet şi trist.


FIORUL E ACOLO, INTACT... Am urmărit Folk You! încă de la prima ediţie, din anul 2005, şi o rază de speranţă şi-a făcut timid apariţia. Reînviau piese vechi şi odată cu ele amintiri ale unor vremuri de demult apuse. Mi-am zis că emoţia atîtor ani de aşteptări mă făcea să văd şi să sper la mai mult decît era în realitate. Ascultam şi cîntam cu emoţie, observînd totodată că n-am uitat nici un vers, că fiorul a rămas acolo, intact. Un dar pentru mine.
Ediţia a doua nu mi-a schimbat prea mult optica: aceiaşi nostalgici, timizi, prea timizi pentru a ţine aprinsă o flacără; într-adevăr, generaţia veche încerca să ţină steagul sus, publicul cînta cu ei necondiţionat, dar cîntau piese cunoscute, piese care intraseră în folclorul studenţesc. Însă simţeam că nu ştiau povestea cîntecelor. Pentru ei erau simple cîntece de pahar…


PE CALE... Anul 2007 a venit să încununeze perseverenţa organizatorilor şi credinţa artiştilor în menirea lor. Cu uimire şi bucurie nemăsurată am constatat că generaţia de aur a folklui îşi merită pe deplin laurii şi că tinerii care vin din urmă preiau din mers steagul sub care merge încolonată o generaţie întreagă.
Am văzut pe scenă nişte tineri atît de talentaţi, încît pentru prima oară, după mulţi ani, am scăpat fără să vreau un oftat a uşurare…
Sîntem pe drumul cel bun, adică nu ne-am abătut de la el. Poate, doar ne-am oprit, unii să respire, alţii să moară un pic…Dar sîntem acolo, pe cale…
Cea mai mare bucurie a fost să privesc publicul. Un public VIU. Cred că şi pentru cei de pe scenă a fost la fel. O mulţime de oameni care-ţi cîntă piese întregi, şi nu timid, ci din toată fiinţa, determinîndu-te pe tine, ca artist, să te înclini în faţa lor, îmi dă dreptul acum să ştiu şi să strig desuet, poate, dar nu-mi pasă, "Folkul TRĂIEŞTE!".
Moţu Pittiş poate dormi liniştit…