"Tata? Un om normal, cu bune şi rele!"

Luminiţa Elena Nicolescu a rămas fetiţa lui tata, chiar dacă e demult pe picioarele ei, are propria familie şi la rândul ei a devenit părinte. Din Spania, acolo unde Luminiţa stă de câţiva ani (la fel ca fratele ei, George Daniel), gândurile îi fug mereu spre acasă, la Ploieşti, unde au rămas părinţii. Cu francheţe, duioşie şi dragoste, Luminiţa ne-a împărtăşit câteva amintiri din copilăria şi adolescenţa petrecute în preajma specialului său tată.

Jurnalul Naţional: "Amintiri din copilărie", de Luminiţa Nicolescu?

Luminiţa Nicolescu: Aş începe prin a spune că am avut o copilărie frumoasă, uneori mai dificilă din cauză că părinţii mei trebuia să călătorească prin toată ţara, în turnee, alteori foarte interesantă, atunci când mergeam cu ei la spectacole, cunoşteam mulţi artişti pe care toţi prietenii mei ar fi vrut să îi cunoască. În rest, am fost ca orice familie normală.

Ce-ţi mai aminteşti din perioada în care te-ai bucurat de tatăl George Nicolescu, de când ai făcut primii paşi până când ai plecat de-acasă?

Îmi aduc aminte de vremea când locuiam la Buzău, mama lucra şi cel care se ocupa de noi era tata. Îmi făcea ou fiert, cu zeamă, exact pe gustul meu. Când făceam vreo prostie îmi dădea câte o palmă la fund, bineînţeles că eu fugeam, dar mă urmărea până mă prindea... deşi nu am avut multe experienţe de genul ăsta pentru că am fost (zic ei) un copil destul de cuminte.

Ce-aţi moştenit de la el tu şi fratele tău, Daniel?

Cred că dorinţa tatălui meu a fost ca unul din noi să îl moştenească. Cu Daniel a încercat până pe la vreo 14 ani, el cânta la pian, dar se pare că nu a reuşit, pentru că la un moment dat nu a mai vrut să cânte, deşi se pare că era talentat, de vreme ce a obţinut ceva medalii. În ceea ce mă priveşte, după experienţa cu Daniel, mi-a spus întotdeauna că dacă vreau să mă apuc de cântat să îi spun şi el mă va ajuta în tot ceea ce poate. Eu am fost întotdeauna în corul şcolii, tata spune că am voce, dar probabil din cauza timidităţii nu am ajuns la mai mult. Îmi place foarte mult să cânt, o fac de câte ori am ocazia, dar pentru mine, şi acum, mai nou, pentru fetiţa mea. Apropo de asta, îmi aduc aminte când ne-am mutat în Ploieşti, diriginta m-a prezentat colegilor ca fiind fata lui George Nicolescu şi mi-a spus să le cânt ceva. Am cântat "Hei, hei, copilărie", dar am crezut că intru în pământ de ruşine...

Când vine George Nicolescu în vizită la voi este recunoscut de românii de acolo?

Niciodată nu am spus persoanelor pe care le cunoşteam că sunt fata lui George Nicolescu, nu pentru că nu aş fi mândră de acest lucru, ci pentru că mi se părea că mă laud, şi nu îmi place să o fac. În schimb, au făcut-o tot timpul cei din jurul meu. Chiar şi acum mi se întâmplă, cumnata mea a mai povestit pe-aici cine este tata şi mi s-a întâmplat ca o prietenă să spună altui român "Ştii cine este? Fata lui George Nicolescu". Nu ştiu ce să spun, e şi din cauza timidităţii. Mă emoţionez foarte uşor. Un lucru moştenit de la tata.

Cum îl descrii pe tatăl tău?

Chiar şi acum, după atâţia ani de cântat, îmi spune că trebuie să se pregătească foarte bine pentru orice emisiune sau spectacol pentru că se emoţionează mult. Asta la început, pe urmă, încet-încet intră în normal. Aşa sunt şi eu. În afară de asta, mama ne spune mereu că am moştenit încăpăţânarea şi nervii lui tata, ea este întotdeauna mai împăciuitoare. E nevoie de un pic de echilibru, nu? Cineva care să ne liniştească când ne enervăm.

Ce-au moştenit nepoţelele Alexandra şi Ştefania de la bunicul George?

Au amândouă destul de mult caracter, aş putea să spun că merg pe aceeaşi linie. Ştefania nu pare interesată de tema muzicală, cel puţin pe moment. Alexandra, fetiţa mea, are doar 2 anişori, dar pare să îşi moştenească bunicul. În urmă cu câteva săptămâni l-am sunat şi i-am spus că are moştenitoare: a început Alex să cânte "La mulţi ani" în spaniolă, pe limba ei, bineînţeles, dar cu intonaţie. De curând a venit de la grădiniţă cântând un colind. O să vedem cu timpul!

Ce reprezintă pentru voi, copiii lui George, numele Nicolescu?

Am dat de înţeles, din anumite experienţe, ce a însemnat numele Nicolescu pentru noi. Ştim că tata este un om foarte important în lumea muzicii uşoare româneşti, apreciem foarte mult acest lucru şi ne simţim mândri de fiecare dată când îl vedem, dar în final pentru noi este tatăl nostru, un om normal, cu bune şi rele, cu care ne certăm, cu care ne împăcăm. De multe ori ne este greu să-l înţelegem, el vede lucrurile din altă perspectivă, este foarte sensibil, noi suntem ceva mai realişti şi aici avem contradicţiile noastre. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că numele Nicolescu a însemnat şi note mai mari la anumite materii, unde profesorii ştiau cine este tata...

Când ţi-ai dat seama că tatăl tău este George Nicolescu, celebrul artist care ne-a dăruit "Eternitate"?

Cu faptul că tata este acel George Nicolescu m-am născut şi am crescut, a fost ceva normal, aşa cum a fost cu faptul că tata nu vede. Multe persoane mă întreabă despre asta şi întotdeauna răspund la fel, pentru mine nu este o situaţie deosebită, este ceva normal, cu care m-am născut, aşa cum m-am născut cu ochii căprui. Cred că tata a avut multe satisfacţii de pe urma meseriei lui, dar a şi suferit foarte mult, pentru că din cauză că nu vede nu i s-a dat aceeaşi şansă care s-a dat celorlalţi cântăreţi de muzică uşoară. A fost un pic dat la o parte şi e păcat pentru că eu de câte ori am asistat la un spectacol a avut un succes extraordinar. Mi-a comentat o prietenă că a fost într-un club în Bucureşti şi s-a pus piesa "Ordinea de zi". Atmosfera era incredibilă, toţi tinerii cântau. Mă rog şi sper să aibă în continuare oportunitatea să cânte pentru că este ceea ce îi place.